,,Artă sfâşiată” – antologie de poezie (poeţi contemporani – 73) de Valentina Becart, Edit. Arhip Art, Sibiu, 2011

                      Argument

Antologia ,,Artă sfâşiată”, apărută sub zodie siderală sub îngrijirea eruditei poete Valentina Becart, înmănunchează câţiva poeţi minunaţi ,,cari nu zgârie la hârtie”(Colecţia Eminesciana, Gh. Bulgăr, M. Eminescu – coordonate istorice şi stilistice ale creaţiei, Editura Junimea, Iaşi, 1980, p. 20).

Ce idee! Artă sfâşiată! Ce a fost în mentalul autoarei, născocind inteligent această sintagmă lingvistică, nu ştiu; ştiu însă, cu siguranţă, că această titulatură are o încărcătură simbolistico – conotaţională, chiar sentimental – emoţională atât de profundă, încât, personal, nu pot pătrunde în profunzimi până în subliminal, întru descifrare şi apercepe precum mi-aş dori, – în ecuaţia mulţumirii de sine; pot intui intrinsecul, elevaţiunea  distinsei poete din a cărei pană scriitoriceacă muiată-n călimara profesiunii de credinţă, au văzut lumina tiparniţei – precum ,,Fiat lux!” – mai multe volume de poezie, iar alte volume antologate.
Uitându-ne la CV-ul Valentinei Becart, ne facem o părere cum laude.
Dincolo de această  părere nu mai ştim nimic; nu ştim că poeta de azi, criticul de artă, eseistul, publicistul, va fi şi romanciera de mâine.
Atâtea proiecte care-şi aşteată-mplinirea! Atâtea gânduri sechestrate-n eul poetei care-şi cer slobozenie în perspectiva axiologică a artei.
În lumea asta, parcă scăpată din mână şi fără nici un Dumnezeu, când nu mai avem motivaţii şi orizonturi, scop, ţel, sens, ca într-un loc de la marginea nemărginirii, ca în ,,no man’s land”, autoarea mai încearcă – a câta oară? –  o motivaţie a axiologiei artei, să transfigureze – prin poezie – astă lume plină de păcate şi de tină, de nevoi, anemică, bolnavă şi pe moarte, într-o altă lume, poetică, virtuală, platonică, pe care nu o vom avea decât în viziunile noastre de copii care, crescând, ne-am făcut mari.   Artă  sfâşiată! Sinistru! lugubru! Adevăr! Speranţă! Interiorizare!
Care ne mai sunt aşteptările? Ce ne mai rămâne?: ,,Deus ex machina!” Şi… ,,vae victis!” –  justificându-mă cu  un vers de la mine citire:

,,Ne scoatem ţara la mezat prin târguri,
netârguindu-ne, lăsăm din preţuri,

în oase nu avem decât dispreţuri,

din crug ne vindem sincopate pârguri.

 

Ne-am ars şi sufletul, rănind amurguri,

şi semnele heraldice din burguri”. (Mercantilizare)

      Şi…ne mai amintim de Divina Comedie a lui Dante, Cântul III – ,,Lasciate ogni sperenza, voi ch’entrate!”, să ne resemnăm docili că nu e prea înaltă Golgota, iar ,,mea crucis” nu e chiar atât de grea.
Cititorul constant, dar şi cel care deschide accidental cartea ca pe o poartă de intrare întru ospitalitate şi bună găzduire, va găsi în această antologie poeţi merituoşi, din ţară şi din diaspora română, membrii ai LSR ori USR, – cu volume mai multe ori mai puţine, publicate la diferite edituri din ţară şi din străinătate, care au scris despre orice mişcă-n univers, pornind din atemporalitate, de dincolo de Zidul lui Planck, de 10 la puterea minus patruzecişitrei de secunde, dincolo de Big Bang, din haos, din absolut, o poezie antropologică, a existenţialităţii din micro şi macrocosmos, în altă ecuaţie, – ontologică.
Nu voi numi  nici pe poet, nu voi menţiona nici poezie, aş face, cred, o gafă de neiertat.
Cum s-a scris?
Fondatorul Academiei Române, – I. H Rădulescu afirma la vremea aceea: ,,Scrieţi, băieţi, scrieţi, orice, numai scrieţi”.
În anul de graţie, – 1873, Titu Maiorescu, în ,,Beţia de cuvinte în Revista Contimporană”, ca un îndemn tinerilor junimişti, spunea cu aproape aceleaşi cuvinte: ,,scrieţi, copii, numai scrieţi”.
,,Băieţii”, ,,copiii” din această antologie nu scriu de dragul artei, ci pentru a face artă, scriu cu seriozitate şi pasiune, încercând, cât le stă în pricepere şi putinţă, a stârpi ,,Les Fleure du Male” pe care le-a cultivat Charles Baudelaire pentru tot stârpirea Răului, precum o autodevorare a furnicii – buldog. Scriu o poezie cu mesaj direct, cu formă şi fond… şi instructivă…şi educativă…pentru că…mare nevoie avem şi de una şi de alta. Veţi găsi în antologie şi câte ceva ce vă va intriga, poate. Spre exemplu, nefolosirea  în poezie, în unele poezii, a semnelor de punctuaţie.
Guillome Apollinaire(1880-1918) propunea neglijarea semnelor de punctuaţie; în felul acesta, cititorul va înţelege după ,,singur el” interpretarea textului. Discutând cu mai mulţi discipoli ai Almei Mater, am ajuns la ideea că tot e mai bine de a arunca semnele la locul lor. Dar, fiecare e propriul lui decident.
Aş ruga pe acei ,,critici de artă”, prea riguroşi şi austeri, să nu fie prea machiavelici în ,,prea bunele intenţii” în a găsi răul şi acolo unde nu este.
Înţelepciunea ne stă la îndemână şi ni se potriveşte pe măsura aceea de a nu încerca a fi un alter ego.
Nu pot încheia fără a aduce prinos de recunoştinţă poetei Valentina Becart pentru reconsiderarea actului de creaţie ca act de credinţă şi de cultură de care avem nevoie ca de aer, apă pământ, foc(Apeiron)
Părerile despre antologii sunt  – nu ca într-un dualism cartezian, carteziană anxietate –  în logica unei filosofii nemoniste, ci a unui dualisn shopenhaurean, într-o dialectică eristică, – ca artă de a vorbi în contradictoriu, numai  de dragul de a avea întotdeauna dreptate. Păreri pro şi contra. Şi totuşi…mai bine e să punem ceva în locul acela, în golul acela cât un hău!
Şi…să nu ne resemnăm sub semnele neaugure – Panta rei!

Prof. Vasile Popovici

Descânt(ec)

 Vino, prinde-mă, ispită,

Şarpe, limbă ascuţită,

Muşcă-mă şi dă-mi venin,

Face-te-aş inel, destin!

 

Intră-n mine,-ascunde-te,

Foc mocnit, aprinde-te,

Flacără, aprinde-mă,

Ardere, cuprinde-mă!

 

Buze fragă, ochii mură,

Să-ţi muşc ţâţă, să-ţi pup gură,

Sân rebel să îţi dezmierd,

Printre ţâţe să mă pierd!

 

Ţâţe pline, rozaline,

Semne, har de sibiline.

Bobii-i număr şi tăciunii,

Vrajă prind în ceasul lunii.

Vânzând iluzii

– dublă nonă –

 Vânzând iluzii ca pe cărţi poştale,

când nu sălăşluieşti mistere să le-ascunzi,

ai dat la toată lumea pe parale.

Atât de darnică ai fost cu mine!

mi-ai dat pe gratis ere glaciale.

Şi care pricini ţi-au dat ghes să te afunzi

în labirintu-ntoarcerii în tine?

de ce cu-atât hatâr n-ai vrut să mi le vinzi

aşa, chiar dacă, ca pe cărţi poştale?!

 

Dar tu, de ce te reîntorci în tine,

ca un prelung ecou de liră de Orfeu?   

cu el ai umple hăul meu din mine.

De ce pe gratis mi-ai lăsat iluzii

cum lasă stelele ce cad ,,lumine”,

de parcă n-ai în tine nici un dumnezeu!

Mă cheamă cerul şi nu pot să-ntârzii.

Acolo,  făr’ de tine, o să-mi fie greu

pe cât de greu îmi e când spun: ,,cu bine!”