Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 17 → 2025

Augustin Buzura – anatomia tăcerii și drama conștiinței. Condiția umană în proza postbelică

Într-o epocă în care literatura română se confrunta cu presiunea ideologică a realismului socialist și cu nevoia tot mai acută de autenticitate, Augustin Buzura s-a impus ca o voce distinctă, un moralist de vocație și un analist necruțător al conștiinței umane. Scriitorul a reușit, printr-o proză densă și introspectivă, să aducă în prim-plan drama individului prins între datorie și compromis, între vocația adevărului și tentația supraviețuirii.



  • Opera sa se constituie într-un amplu „dosar de conștiință” al societății românești din a doua jumătate a secolului XX, un laborator de anatomie morală în care personajele devin cazuri clinice ale unei maladii spirituale – frica, tăcerea, absența.
  • Născut la 22 septembrie 1938 în satul Berința, județul Maramureș, Augustin Buzura a urmat cursurile Facultății de Medicină din Cluj, specializându-se în psihiatrie. Debutul literar are loc în 1963 cu volumul de povestiri Capul Bunei Speranțe, urmat de o serie de romane care vor marca decisiv proza românească: Absenții (1970), Fețele tăcerii (1974), Orgolii (1977), Vocile nopții (1980), Refugii (1984), Drumul cenușii (1988), Recviem pentru nebuni și bestii (1999) și Raport asupra singurătății (2009).
    Formația medicală i-a modelat metoda scrisului: Buzura scrutează psihicul cu rigoarea unui clinician și cu luciditatea unui observator social. Ca redactor la revista Tribuna din Cluj și, mai târziu, președinte al Fundației Culturale Române și al Institutului Cultural Român, el a manifestat o preocupare constantă pentru destinul culturii române și pentru rolul moral al intelectualului.
  • Tăcerea este, în romanele lui Buzura, o categorie existențială și morală. Ea definește spațiul unei societăți supuse fricii, unde cuvântul devine periculos, iar adevărul – o formă de insubordonare. În Fețele tăcerii, tăcerea capătă funcție metafizică: ea nu mai este doar un efect al fricii, ci o formă de protest interior. Personajele tac pentru că refuză compromisul, dar tăcerea lor devine, paradoxal, o vină în ochii puterii.
  • În romanele Absenții și Orgolii, Buzura surprinde conflictul dintre etică și supraviețuire. Intelectualul său este un individ prins între responsabilitate și lașitate, între dorința de a spune adevărul și nevoia de a trăi. Criticul Nicolae Manolescu observa că „Buzura este printre puținii prozatori care nu-și cruță personajele: le urmărește cu un bisturiu moral până în adâncul remușcărilor lor”¹.
  • Formarea medicală i-a oferit lui Buzura un instrument aparte: ochiul de anatomist al conștiinței. Lumea sa este o „clinică morală”, unde boala nu este una psihică, ci socială. În Orgolii, medicul și jurnalistul devin dubluri simbolice ale scriitorului însuși: profesii chemate să spună adevărul, dar condamnate la tăcere.
  • În Raport asupra singurătății, romanul maturității târzii, Buzura se întoarce asupra propriei teme: cum poate supraviețui omul într-o lume golită de repere morale? Singurătatea devine o formă de libertate interioară, dar și o condamnare. Autorul sugerează că adevărata exilare nu este geografică, ci interioară.
  • Proza lui Buzura este densă, gravă, uneori confesivă. Stilul său se remarcă prin monologuri interioare tensionate, fraze ample, introspecții minuțioase, dar și printr-o construcție narativă aproape documentară. Fiecare roman pare o anchetă morală, condusă cu instrumente de psihiatru și cu etica unui judecător.
    Narațiunea este adesea dublă: o voce narativă obiectivă alternează cu fluxul conștiinței personajului, generând o perspectivă fragmentară, dar profund analitică. Criticul Marian Popa nota că „Buzura practică un realism al neliniștii, al lucidității morale, un realism care nu descrie, ci disecă”².
  • În timpul regimului comunist, Buzura a fost privit cu suspiciune de autorități, romanele sale fiind supuse cenzurii sau amânate de la publicare. Totuși, opera sa a fost recunoscută ca una dintre cele mai coerente reprezentări ale dilemelor morale ale intelectualului sub dictatură. După 1989, interpretările critice s-au concentrat asupra dimensiunii profetice a scrisului său, văzând în Recviem pentru nebuni și bestii o radiografie a tranziției românești, marcată de corupție și dezumanizare.
    Buzura a fost și un constructor de instituții culturale: ca președinte al Fundației Culturale Române, a promovat ideea unei culturi active, etice, aflate în serviciul demnității naționale. Al. Florin Țene remarca, într-un articol comemorativ, că „Buzura a fost un scriitor care nu a trădat niciodată ideea de responsabilitate a cuvântului”³.
  • Augustin Buzura rămâne o figură de prim-plan a literaturii române postbelice – un scriitor al lucidității, al neliniștii și al tăcerilor asumate. Prin romanele sale, a reușit să documenteze nu doar o epocă, ci și o dramă universală: aceea a conștiinței în conflict cu sistemul.
    Opera sa își păstrează actualitatea prin capacitatea de a analiza mecanismele fricii și ale compromisului, teme recurente și în societatea contemporană. Într-o vreme a vorbăriei goale, proza lui Buzura reamintește puterea morală a tăcerii.
  • Al.Florin Țene
  • Note
  • Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc contemporan, Editura Minerva, București, 1980, p. 244.
  • Marian Popa, Istoria literaturii române contemporane (1941–2000), Editura Fundației Culturale Române, București, 2001, p. 512.
  • Al. Florin Țene, „Augustin Buzura – conștiința morală a unei generații”, în Revista UZPR, nr. 8/2017.
  • Bibliografie selectivă
  • Surse primare
  • Buzura, Augustin, Capul Bunei Speranțe, Editura pentru LiteraturBucurești, 1963.
  • Absenții, Editura Cartea Românească, București, 1970.
  •  Fețele tăcerii, Editura Cartea Românească, București, 1974.
  •  Orgolii, Editura Cartea Românească, București, 1977.
  •  Vocile nopții, Editura Cartea Românească, București, 1980.
  • Refugii, Editura Cartea Românească, București, 1984.
  • Drumul cenușii, Editura Cartea Românească, București, 1988.
  •  Recviem pentru nebuni și bestii, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999.
  •  Raport asupra singurătății, Editura Rao, București, 2009.
  • Surse critice și studii
  • Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc contemporan, Editura Minerva, 1980.
  • Popa, Marian, Istoria literaturii române contemporane (1941–2000), Editura Fundației Culturale Române, 2001.
  • Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol. IV, Editura Cartea Românească, 1989.
  • Mihăilescu, Ion, „Drama conștiinței la Augustin Buzura”, în România literară, nr. 35/1995.
  • Țene, Al. Florin, „Augustin Buzura – conștiința morală a unei generații”, în Revista UZPR, nr. 8/2017.
  • Bădescu, Ilie, Sociologia suferinței. De la tăcerea lui Augustin Buzura la metafizica rezistenței, Editura Mica Valahie, București, 2018.
  • Dumitrescu, Mircea, „Augustin Buzura sau drama moralistului”, în Contemporanul. Ideea Europeană, nr. 4/2019.


Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2025 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania