În încăperea cu pereți înveșmântați în versuri
lumina curge prin ferestre
încolăcindu-se pe podea ca un șarpe blând.
Casa întreagă plutește
spre o copilărie albastră
preschimbată-n visuri
și-n cuvinte uscate și bune.
Toate diminețile, liber de zgura
falselor ardori
de praful fluorescent
ridicat din molozurile nopții
mă întorc, iată, îmi las sufletul încarnat
într-un cub.
Uneori mă întâmpini, chiar tu.
Îmi dai să beau apă limpede
povestim istorii neverosimile
apoi adormim cu trupuri pe jumătate topite
unul în celălalt, unul spre celălalt.
Este, desigur, o definiție a fericirii
timpul de acum, suspendatul
aici, unde nu mai avem nimic de trăit
aici, în inima poeziei.