Cinematografia românească din ”epoca de aur” ceaușistă a produs numeroase filme istorice, mai mult sau mai puțin reușite din punct de vedere artistic. Naționalismul-comunist impunea un narativ ideologic schematic și tezist a personajelor și evenimentelor din istoria românilor. Desigur, asta nu înseamnă că nu s-au reușit să se facă și filme cu adevărat bune sau valoroase, de cele mai mutle ori salvate de o generație de actori cu adevărat excepțională. Publicul românesc este obișnuit cu filmele istorice regizate de Sergiu Nicolaescu, dar au fost produse filme cu subiecte din istoria națională și de către alți regizori. De exemplu, Mircea Moldovam a regizat filmul ”Munții în flăcări”, care a fost lansat pe 15 decembrie 1980, fiind o dramă realizată de Casa de Filme 5. Scenaristul Petre Sălcudeanu, un scriitor clujean, s-a axat în acest film, în principal pe figura emblematică și complexă a eroului Avram Iancu, numit cu dragoste de moți ca Crăișorul Munțior, jucat excepțional de actorul Vlad Rădescu, care l-a interpretat și pe Ciprian Porumbescu în filmul cu același nume. Filmul s-a bucurat de consultanța a doi istorici Dan Berindei și colonelul Ion Tudor, care au oferit documentația necesară realizării filmului în concordanță cu adevărul istoric. Filmul are patina timpului, acel zeitgeist sau ”spirit al timpului” când a fost produs în regimul comunist. Personajele sunt interpretate de actori hieratic, iar adunările țărănești au ceva din statura personajelor din ”Cântarea României”, un spectacol coregrafic de omagiere a unei istorii privite din prezentul ”luminos” al ”epocii de aur” spre trecutul care se construiește spre un viitor perfect al regimului social-comunist. Determinismul istoric al marxismului ceaușist răzbate în film, dar asta nu împiedică ca filmul să fie o reușită dramă a luptei românilor asupriți din Ardeal împotriva opresiunii nobiliare maghiare, dar și ale aristocrației imperiului habsburgic, clase dominante care nu doreau introducerea de reforme liberale și nu recunoașteau națiunea română ca națiune suverană în Ardeal. Filmul este mai degrabă un documentar istoric decât o realizare artistică deosebită. Consultanții istorici, scenaristul și regizorul au introdus prea multe evenimente istorice în derularea filmului transformându-l într-o cronică filmată a unor evenimente istorice revoluționare de la 1848 1849. Filmul respectă asemenea unui documentar adevărul istoric, desigur cu anumite interpretări artistice impuse de scenariu și regizor, dar asta a dus însă la scăderea calității artistice a filmului, care nu are o altă intrigă decât cea politică și socială: lupta națională și de eliberare socială a românilor, aflați între nobilii și revoluționarii maghiari și imperiul austriac. Evident că complexitatea acelor evenimente este foarte greu de surprins într-un film artistic, dar producția cinematografică are meritul să fie valoros ca documentar istoric. E paradoxul acestui film: să fie artistic mai puțin, dar de fapt să fie o cronică istorică a evenimentelor revoluționare din Transilvania, mai ales din toamna lui 1848 și în iarna, primăvara și vara lui 1849.

Din debut vizionarea filmului te întâmpină, pe lângă imagini fabuloase cu peisajele alpin-mioritice ale Apusenilor, cu o excelentă muzică de film interpretată de Filarmonica de stat Transilvania și compusă de dirijorul clujean Emil Simon, care în anii `90 a devenit cetățean de onoare al municipiului Cluj-Napoca. Interesant este faptul că muzica este periodic ”întreruptă” în film de versurile ”Deșteaptă-te, române” de Andrei Mureșanu, pe muzica lui Anton Pann, care va deveni după 1989 Imnul Național al României. Însuși Avram Iancu recită versurile, pus de regizor, parcă fiind o premoniție că va deveni în viitor Imnul de stat al țării în decembrie 1989. Distribuția filmului este foarte bună și cea care salvează pelicula din punct de vedere artistic, altfel filmul poate fi considerat un documentar filmat al revoluției ardelene. De altfel filmul ”Munții în flăcări” este partea a doua a filmului dedicat revoluției muntene din 1848 – ”La răscrucea marilor furtuni”, regizat tot de Mircea Moldovan. Conform cronicarului filmului în epocă, pelicula este bazată pe lupta românilor din Munții Apuseni și, în special, pe imaginea lui Avram Iancu: „Munţii în flăcări – a intenționat să evoce o epocă istorică de mare importanţă pentru români, insistând critic pe contextul istoric, pe acțiunea revoluționară a marilor patrioți pașoptiști transilvăneni și pe erorile săvârșite atunci. Este greu să cuprinzi evenimente de o asemenea amploare într-un singur film, de aceea acțiunea este sumară și cam grăbită. Scenaristul Petre Sălcudeanu a preferat să se concentreze mai mult pe figura luminoasă a lui Avram Iancu și pe tratativele eșuate de unire a forțelor revoluționare române și maghiare. Reiese însă clar ideea cacealmalei politice concepută de marii sforari de la Viena care au exploatat neînțelegerile istorice între români și maghiari pentru a determina cele două oști revoluționare să se lupte între ele. Din păcate, dorința de a prezenta cât mai multă istorie într-un timp redus și hei-rupismul imprimat de regizorul Mircea Moldovan dăunează însă filmului în plan artistic, făcând ca subiectul să fie înțeles doar de cei care au cunoștințe solide de istorie. Programul revoluției, adunarea de la Blaj sau luptele de la Abrud sunt prezentate atât de succint încât creează impresia că filmul a fost încropit în mare grabă, fără o înțelegere și ordonare coerentă a materialului istoric. Într-o vreme în care lumea și-a pierdut obișnuința de a citi vizionarea acestui film reprezintă totuși o lecție de istorie utilă.” (cinemargia.ro). Cronologia evenimentelor e surprinsă de scenarist și regizor destul de bine, iar filmul poate fi considerat o mărturie video istorică despre tragicele evenimente din Ardealul revoluționar. Distribuția actoricească este de mare valoare, cu: Vlad Rădescu — avocatul Avram Iancu, revoluționar pașoptist, prefectul Legiunii Auraria Gemina, Silviu Stănculescu — episcopul ortodox Andrei Șaguna, revoluționar pașoptist, Cornel Coman — profesorul Simion Bărnuțiu, revoluționar pașoptist, Alexandru Drăgan — diplomatul Ioan Dragoș, revoluționar pașoptist, deputat român în Parlamentul de la Budapesta, Mircea Moldovan — avocatul Ioan Buteanu, revoluționar pașoptist, prefect al Zarandului, Andrei Ralea — istoricul George Barițiu, revoluționar pașoptist, Nicolae Manolache, Mircea Cosma — profesorul Axente Sever, revoluționar pașoptist, George Oancea — Moldovan, revoluționar pașoptist, Paul Lavric — Boeriu, revoluționar pașoptist, Stelian Stancu — Aiudeanu, revoluționar pașoptist, Cornel Ciupercescu — istoricul muntean Nicolae Bălcescu, lider revoluționar pașoptist, Ștefan Velniciuc — maiorul maghiar Imre Hatvani, comandant interimar al trupelor maghiare în timpul Revoluției de la 1848 din Transilvania, Melania Ursu — învățătoarea Pelaghia Roșu, revoluționară pașoptistă, centurion în oastea condusă de Avram Iancu, Andrei Bursaci — preot român, revoluționar pașoptist, Niculae Urs — inginerul muntean Alexandru C. Golescu („Albu”), revoluționar pașoptist (menționat Nicolae Urs), Teo Cojocaru — împăratul austriac Franz Joseph, Petre Gheorghiu-Dolj — preotul Simion Balint, revoluționar pașoptist, prefectul Legiunii Arieșului, Virgil Flonda — revoluționar pașoptist, Gheorghe Cozorici — naratorul (nemenționat), Vladimir Găitan — poetul moldovean Alecu Russo, revoluționar pașoptist (nemenționat), Vasile Nițulescu — țăranul bătrân din Albac, care a fost stegar în oastea lui Horea (nemenționat), Lucian Iancu — juristul Eftimie Murgu, revoluționar pașoptist, deputat român în Parlamentul de la Budapesta. Actorii de fapt repetă adevărate citate intrate în memoria colectivă din bogata memorialistică istorică a timpului. La un moment dat ai sentimentul ca privitor, că personajele filmului ”vorbesc din cărți”, pare ceva artificial, ceea ce scade valoarea artistică, dar crește cota documentară acestui film, care este o copie video a evenimentelor istorice reale. Cele două adunări de la Blaj din mai și septembrie 1848 sunt redate schematic cu țărani îmbrăcați ca la ”Cântarea României”, iar liderii din Comitetul Național Român țin discursuri vibrante ca personaje de sfinx, repetând de fapt niște documente istorice reale, de arhivă, ceea ce iarăși face artificial filmul, dar însă realist din punct de vedere istoric. Simion Bărnuțiu este surprins de regizor doar citind petiția națională, iar Alecu Russo e pus să recite din propriile memorii, la fel și Vasile Alecsandri. Interesant că revoluționarii refugiați munteni și moldoveni sunt prezenți permanent la marile adunări și decizii ale românilor ardeleni, ceea ce arată o coordonare revoluționară, de multe ori ocultată de istoriografie ca să evite fenomenul ”fraților”. Ședințele Comitetului Național de la Sibiu îl pun pe Avram Iancu permanent în conflict cu temperatul și ”colaboraționistul” imperial, episcopul Andrei Șaguna, viitorul mitropolit. Iancu își impune programul de acțiune revoluționar de luptă contra nobilimii maghiare și împotriva revoluționarilor unguri, care nu ne recunosc naționalitatea română și preferă să fie aliat cu austriecii, intrând astfel în conflict cu deputații români din dieta budapestană, dar și cu ”împăciuitoriștii” din forul de conducere românesc. Regizorul își focalizează întreg filmul pe imaginea devenită efigie, aproape hieratică, a lui Avram Iancu. Craiul Munților știe cel mai bine cum să acționeze și să apere drepturile și libertățile românilor. Regizorul surprinde frământările interioare ale lui Iancu, care sunt devastatoare pentru sufletul în transformare, fiind singura parte artistică a filmului. Avram Iancu negociază cu muntenii Golescu și Bălcescu, dar nu cedează unei împăcări cu Lajos Kossuth, guvernatorul Ungariei, care nu recunoaște drepturile naționale ale românilor. Adunarea de pe Câmpia Libertății de la Blaj e surprinsă cu două tematici: refuzul unirii cu Ungaria a Transilvaniei (Unio) și eliberarea din iobăgie. Două teme îndrăgite în epoca realizării filmului. Țăranii sunt prezentați permanent în mișcare ca izvoare de oameni de la munte care coboară cu coase și lănci spre Câmpia Libertății. Iancu este sufletul adunărilor, deși regizorul nu a considerat necesar să pună muzica pe peliculă, cu ”Marșul lui Iancu” – adevăratul imn al revoluției ardelene. Iancu e jucat de Vlad Rădescu cu talent, iar treptat figura luminoasă a lui Iancu se întunecă prin interpretarea articolului în urma luptelor interne și cu revoluționarii unguri și, mai ales, după nedreptățile habsburgilor. E un Iancu jucat la maturitate, nu la 24 de ani, nu blond cum era craiul, ci șaten, dar îmbrăcat cu haină cu nasturi, cămeșe de în, brâu și cu celebra sa cușmă pe cap și pistoale la brâu/șerpar. Iancu este prezentat ca un vizionar și un bun negociator, dar și un erou care nu s-a lăsat păcălit de capcanele întinse de L. Kossuth sau de promisiunile mincinoase ale împăratului austriac. De altfel, regizorul surprinde dualitatea tânărului împărat de la Viena, Franz Josef, care trăgea de la palatul imperial, în fața ministrului de interne sforile, ca ungurii și românii să nu-și unească pumnii împotriva monarhiei habsbrgice, parfrazez ”mai bine acești pumni să fie încleștați unul împotriva altuia, nu unul singur”. Cinismul împăratului, care s-a folosit de jertfa românilor, este surprinsă de regizor și de adevărul istoric. Iancu a realizat această trădare la cel mai înalt nivel și s-a întunecat de supărare. La finalul filmului sunt sugestive imaginile cu Iancu care în urma discuțiilor aprinse bea cu sete un pahar cu vin. ”Întunecarea” eroului are loc spre sfârșitul revoluției când se vede trădat de împăratul austriac pentru care nu-și făcuse iluzii, dar și datorită minciunilor lui Kossuth că ar fi oferit amnistie în urma negocierilor de pace. Punctul central din film îl reprezintă negocierile de pace cu trimisul lui Kossuth, deputatul Ion Dragoș în primăria lui Boeriu, în relaitate tratativele s-au dus în biswerica unitariană. Și aici regizxorul ne prezintă un ancu realist care nu crede în salvconductul lui Kossuth prezentat de deptuatul român în dieta de la Budapesta. Erau două viziuni diferite. Dragoș dorea ca și Kossuth libertate fără naționalitate, ceea ce Iancu nu putea fi de acord pentru că fără naționalitate nu poate fi libertate. S-a dovedit că în urma incursiunii honvezilor maiorului Hatvani salvconductul lui Kossuth nu a avut nicio valoare. În realitate negocierile de pace propuse erau capcana lui Kossuth întinsă, ca Iancu și tribunii săi să fie prinși și dezarmați în Abrud. Iancu pleacă, dar rămânerea lui Petru Dobra și Ioan Buteanu în oraș le aduce moartea. Petru Dobra este aruncat pe fereastră și împușcat, iar Buteanu spânzurat de Hatvani de o salcie. Ultimile cuvinte ale lui Ioan Buteanu adresate lui Hatvani este o acuză, că face o crimă ce pătează onoarea lui Kossuth și a revoluției maghiare. Iancu revine în oraș și zdrobește trupele lui Hatvani. Dragoș este omorât de moți fiind considerat trădător.Avram Iancu este prezentat ca un personaj popular printre moți și ca un bun cunoscător al sufletului oamenilor, dar și ca un bun comandant și administrator a unei țări din munți care a condusă circa 9 luni ca un Crai al Munților, cu limbă, școală și lege românească. Știa să fie dur atunci când legile războiului o cerea. A ordonat execuția unui țăran român dezertor și fuga, care a vea în mână un bulgăre de sare, prețiosul aliment datorită blocadei maghiare lipsind cu desăvârșire. Imaginea cu țăranul mort strângând un pumn de sare în mână este emoționantă. La fel de emoționante sunt lungile coloane de țărani pribegi care vin de la câmpie în munții lui iancu să se refugieze în țara lor românească.

Un alt punct central al filmului sunt negocierile cu munteanul Nicolae Bălcescu, aici se observă că regizorul a fost bine consiliat de istoricul Dan Berindei. Revoluționarul Bălcescu a venit în Apuseni pentru ideea daco-română nu pentru o înțelegere iluzorie cu Kossuth, care oricum pierdea războiul cu trupele austro-ruse intrate în Ardeal. E interesant că generalul polonez J. Bem este prezentat ca un prieten al românilor care interzice ”tribunalele de sânge” înființate de nobilii maghiari, care au făcut crimele de la Mihalț și nu numai. La final, după trădarea împăratului austriac a revoluției române și a jertfei oștenilor lui Iancu, asistăm la un conflict a Crăișorului Munților cu mitropolitul Andrei Șaguna, care tot spunea să avem răbdare, noi românii, că ne vom primi drepturile și că jertfa pentru împărat nu a fost degeaba. Iancu îi transmite lui Andrei Șaguna că nu mai are răbdare, că au murit moții pentru împărat, ca apoi să fie mințiți. Arme nu le-au dat austriecii decât foarte puține moților, ca să nu fie românii prea puternici în Ardeal. Avram Iancu se ceartă cu Șaguna, regizorul dorind să evidențieze două căi de acțiune în epocă: revoluția armată a lui Iancu pentru drepturi și libertăți imediate și conciliatorismul reprezentat de intelectuali și Șaguna. Poporul era însă cu Iancu. Craiul Munților refuză să predea armele austriecilor, un motiv de a fi urmărit de poliția secretă. Filmul se încheie sugestiv, cu un Avram Iancu care trage cu pistolul în stema austriacă de pe Primăria Câmpeni (în realitatea istorică a doborât efigia imperială cu o botă, a sfărâmat-o și a călcat-o în picioare). Iancu merge călare pe vârfurile munților Apuseni cântând ”Deșteaptă-te române!”. Iancu era un vizionar, un om-erou care întelegea că lupta sa a intrat în istorie pentru unirea tuturor românilor. Prezentul împăciuitorist al intelectualilor ardeleni nu mai conta la 1849. Filmul prezintă, atât artistic cât și documentar, o secvență din viața unui erou român – Avram Iancu.

Ionuț Țene