Îmi aduc aminte cu nostalgie de emoția pe care am resimțit-o atunci când am intrat pentru prima oară într-o bibliotecă. Aveam patru ani și jumătate, iar experiența s-a petrecut la căminul cultural din satul meu natal, unde fondul de carte majoritar consta din literatură proletcultistă – în principal, sovietică –, la care se adăugau volumele câtorva scriitori clasici români. Părinții mei mă învățaseră să citesc pe litere mari de ziar de la patru ani, iar, după un an, aveam fișă de cititor. Universul cărților m-a captivat încă de la început și, de atunci, patima lecturii nu m-a mai părăsit niciodată.

Același sentiment copleșitor l-am încercat și după 64 de ani, când am pășit întâia dată în Sala Nuciferă a Bibliotecii Onisifor Ghibu din Chișinău. Am pătruns într-un spațiu generos și primitor, mustind de seva și parfumul cărților ce umpleau toate rafturile. Senzația de templu al culturii m-a învăluit din prima clipă, m-a însoțit de fiecare dată când am revenit și mă urmărește și acum. Acest motiv, plus disponibilitatea și căldura amfitrionului instituției, Vitalie Răileanu, directorul bibliotecii, m-au determinat să rămân, cu statornicie, fidel acestui univers cultural, la fiecare dintre repetatele lansări de carte în care am fost implicat.

Mi se face, adesea, dor de sala aceea și de publicul său cordial și atunci fie revăd fotografiile și filmările de la evenimentele editoriale la care am fost prezent, fie urmăresc înregistrările diverselor manifestări ce au loc la câteva zile o dată. Am fost în zeci și zeci de spații similare, dar nicăieri nu m-am atașat, ca acolo, de ambianța singulară ce transpare din fiecare colț, din fiece respirație și din fiecare vibrație de suflet.

O bibliotecă este un for de conștiință. De-a lungul istoriei, au fost arse milioane de cărți a căror forță latentă ar fi putut produce cutremure sociale. Mai toate fărădelegile lumii s-au petrecut la adăpostul întunericului de toate felurile, iar cuvântul tipărit a avut, dintotdeauna, tăria stâncii și puterea valului pustiitor.
O astfel de instituție constituie punctul de coagulare a unor energii ascunse între filele tipărite, care își așteaptă eroii predestinați și scadențele sortite ale istoriei pentru a se descătușa. Și, nu o dată, îndemnurile și pildele din cărți au fost transpuse în viață.

O bibliotecă mai reprezintă o oază de liniște, un refugiu din fața platitudinii și o șansă de regăsire cu tine însuți. O carte bună te însoțește și îți dă aripi, dar până și una proastă te învață să prețuiești, prin contrast, binele și frumosul.
35 de ani de existență a unei instituții de cultură. E mult? E puțin? Pentru un cămin cultural uitat de lume, ar putea fi nesemnificativ sau totuna. Pentru o bibliotecă din Basarabia anilor de redeșteptare națională, însă, este enorm. Aici, s-au dat, zi de zi, bătălii cu ignoranța, cu îndoctrinarea, cu inerția și cu uitarea, aici s-a auzit, cotidian, pulsul inimilor românești și, tot aici, țara a fost cu un gând mai aproape. Oameni care au avut emoții de transmis și adevăruri, adeseori ocultate, de spus s-au întâlnit cu suflete însetate de cunoaștere, de dreptate și de frumusețe. Iar toate acestea s-au întâmplat într-o vreme când lupta pentru supraviețuire națională a căpătat și continuă să îmbrace forme de confruntare decisivă.

Biblioteca Onisifor Ghibu este un altar al spiritului și un sanctuar al identității de neam. În retortele sale, s-au distilat esențe și s-au cristalizat simțăminte românești, paveze în calea vremelniciei pe care nicio instanță din lume nu le mai poate spulbera.

E universul tihnit al sufletului meu, unde mă întorc, de fiecare dată, cu emoție; aici, plutește în aer duhul Basarabiei, mireasma reconfortantă a acestui pământ și amprenta inconfundabilă a oamenilor lui. Între zidurile și printre rafturile sale, mă simt acasă.

Florin Bălănescu