Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

BOGDAN FEDEREAC ŞI MISERUPISMUL SĂU DOMESTIC

BOGDAN  FEDEREAC  ŞI  MISERUPISMUL  SĂU  DOMESTIC

BOGDAN  FEDEREAC [800x600]

                Citesc, e drept, cu oarecare întârziere cartea de poezii a lui Bogdan Federeac  „Dragoste cu acordul părinţilor” ( Editura „Feed Back”, Iaşi, 2012, 65 pagini, 11 + 33 = 44  de poezii).  Pentru o aşezare a autorului în raftul „generaţionist” trebuie să sap în adâncime încet şi cu răbdare, cam cum sapi o fântână. Oricum, n-o să mă duc până la stratul destul de rarefiat al „60”-iştilor, un fel de descendenţi din Arghezi, Bacovia sau Barbu şi care, ca   s-o cităm doar pe Rodica Mureşan, „şi-au creat un stil propriu epocii  ( cu deosebiri de nuanţă şi nu de esenţă), incluzând teme comune precum: redescoperirea mitului; demitizarea miturilor consacrate; reîntoarcerea spre origini, spre satul matrice; reîntoarcerea la expresionism; găsirea cuvântului generator de geneze şi apocalipse (Nichita Stănescu introduce noţiunea poetică de necuvânt ) etc.”

                Stratul „70”-iştilor e ca inexistent (să fi fost doar o promoţie?), unii întorcând faţa spre stratul „6o”-iştilor, dar cei mai mulţi amestecându-se în neomogena masă a „80”-iştilor. Aici trebuie să-l cităm pe criticul lor cel mare, Nicolae Manolescu, care  spunea despre generaţia 80 că este „generaţia care a plecat cu manifeste de generaţie la drum şi care s-a identificat cu o anumită estetică şi cu o anumită strategie literară”. Dacă ar fi să ne luăm după Nichita Danilov, „generaţia 80 a intrat în literatură odată cu „Ninsoarea electrică” a lui Traian T. Coşovei în 1979. Poetul fusese primul care spărsese zidul inepţiei ceauşiste instaurate în anii 80”. Ultimul optzecist  pare a fi Doru Mareş cu volumul său „Mimând orgasmul social”.  Abordând ironia dintr-o perspectivă exterioară, adepta intertextualităţii şi aluziilor livreşti, această generaţie se adresează omului ca  şi cum s-ar adresa unui obiect oarecare, fiind preocupaţi  de transferul bucuriilor şi necazurilor specifice fiinţelor superioare unor obiecte banale.

Urmează „90”-iştii. Denumită şi  generaţia himeriştilor,  s-a constituit „ca o aripă mai tânără a optzeciştilor” (Dumitru Chiuaru). Ea a fost inventată  de criticii, neagreaţi de optzecişti, care  au observat tendinţa de a se propune o soluţie intermediară, o evadare din optzecişti. Şi anume, o deschidere a realului spre VIS, adică spre acea poezie involuntară” (Gheorghe Grigurcu). Au existat şi aripi radicale ale „80”-iştilor, cum ar fi cea autodenumită „proglobmodernii”. Considerând „80”-iştii ca un fel de „pui de clocitoare, îndopaţi cu „f.n.c.”-uri, lipsiţi de lumina soarelui şi iarba naturală”, Al. Florin Ţone propune acest curent nou prin „Manifestul de la Cluj”.  În acest  manifest  aproape se decretează că „generaţia „80” şi postmodernismul au murit, şi, odată cu tendinţa de globalizare a anilor `90, în jocul căreia a intrat şi România, a apărut un alt curent – proglobmodernul. Acesta păstrează elemente de la toate curentele de până acum, cu tendinţă spre clasicism, în plus, operele proglobmodernilor nu sunt rupte de viaţă, de realitatea socială, de contextul social – politic, în care trăieşte poetul.”

                Poezia anilor 2000, a douămiiştilor  care s-au  autointitulat pompos generaţia milenariştilor,  se  revendică tot ca o aripă  mai tânără a optzeciştilor şi nu din  nouăzecişti, cum ar fi fost normal,  aceasta din urmă fiind „înghiţită” de optzecişti mai mult din spirit de oportunism decât de conservare, temându-se să nu-şi piardă privilegiile obţinute pe la USR, reviste, centre culturale etc. Meritul lor e că s-au rupt total de  programul etic şi estetic al generaţiei 80. Milenariştii , spune Daniel Cristea Enache, mizează pe „ anarhie socială şi fractură individuală, insul revoltat ca prototip uman, o realitate mizerabilă precum cea privită de la fereastra unui bloc ţinând loc de decor în care se mişcă, substanţele acestei lumi sunt sângele, sperma şi drogul, ei fiind tineri, foşti pionieri, care scuipă cu scârbă spre capitalismul sălbatic. A se vedea poezia  botoşăneanului Dan Sociu.

                Deoarece milenariştii constituie o generaţie aşezată imediat sub miserupiştii  lui Bogdan Federeac, vom insista încă pe caracterizarea lor. Marius Chivu  găseşte la  ei „ un EU narcisist, limbaj dezinhibat, imagistică viscerală, obsesia autenticistă, sexualitate agresivă, eros degradat, scriitură corporală, trup poetizat”.  Marin  Mincu  surprinde modul cum practică „eviscerarea scripturală a propriei fiinţe”.

                Pentru definirea   generaţiei (promoţiei?) 2010 dăm cuvântul chiar lui Bogdan Federeac: „Treptat se face trecerea spre o nouă promoţie, a anilor 2010, care se desprinde de limbajul şi mijloacele poetice ale douămiiştilor. Cum vor fi numiţi? Generaţia douămiizecistă, generaţia zecistă? Aceşti tineri, după poemele publicate în diverse reviste şi antologii, nu se desprind total de douămiişti pentru a putea forma o „generaţie”, ci doar o promoţie. Dar dacă luăm în considerare anul naşterii (în jurul lui 1989) şi principala lor caracteristică, indiferenţa totală faţă de zona politicului, o  putem numi generaţia miserupistă. Este generaţia aflată sub puternica influenţă a internetului, cei care cresc rata absenteismului la alegerile politice; sunt studenţii care nu se mobilizează să lupte pentru drepturile lor, care nu ştiu să bată cu pumnul în piept şi să se urce pe  baricade pentru a fi auziţi; sunt viitorii scriitori, care nu îşi petrec timpul în biblioteci ci prin internet cafee-uri. Sunt cei care debutează pe poezie.ro  sau pe youtube cu videopoeme şi abia apoi în ziare locale, reviste şi antologii”( 2009, revista „Feed Back”, Iaşi).

Revenind la cartea lui Bogdan Federeac, o considerăm o galerie cu poezie  expusă.  Nu greşesc pentru că  poetul „expune”, pur şi simplu, 44 de  credinţe pe o axiomă miserupistă: femeia reală nu trebuie să constituie preocuparea  supremă. Ideea de femeie, da!   Din această perspectivă poezia din acest volum nu este, nici pe departe, un omagiu adus femeii, dar nici o insultă. E un fel de îndemn la indiferenţă: „femeia nu trebuie cântată / cu fluier de lut /nici la vioară cu strune din coada lui pegas / descântă şi cântă-i cu buze fierbinţi / plăcile de marmură / îngălbenite de vreme / până se ridică norii / şi se închide o ploaie”  sau „ să nu iubeşti! / femeia te macină, te macină, te macină, / se ramifică şi te macină, te ma…// de prea multă iubire ai să putrezeşti / ascultă-mă / iubirea te macină, te, te, te…/ iubirea e cancer, femeia / nu-i o pastilă pe care s-o ei regulat / – o regulezi când o ei //  s-a dat frâu liber la frumuseţe / e mai ceva ca banii / şi goliciunea e murdară / perversă / o să te plictiseşti, îţi spun…”.

                Douămiiştii obişnuiau şi ei să-şi cultive acest tip de indiferenţă, transferând caracteristicile categoriei duale bărbat – femeie în categoria  poem – poezie. Îmi amintesc cum prin 2000, poate 2000 şi ceva, Paulina Popa, ca să dau un exemplu, se exprima:  poemul – „el este singurul bărbat adevărat / el lasă cuvintele să danseze singure”; poezia – „Trece ca o regină printre Bărbaţii secolului şi spune; / sunt femeia voastră, / pântecele meu pe cei drepţi îi va înmulţi!”

                Miserupiştii, precum Bogdan Federeac, adică cei care îşi citesc poeziile prin podul „casei Dosoftei” sau se citesc unii pe alţii pe internet, ei sunt poemul, iar poezia întreaga literatura. Preocuparea principală a miserupistului  e să fecundeze literatura: „într-o zi or să mă recunoască domnişoarele pe stradă / or să întoarcă privirea şi-or să strige / el e textierul / ce a lăsat borţoasă literatura!”

                Fiind aşezată  pe o serie de procese senzoriale, poezia miserupiştilor place.  Ei au abilitatea de a se  plia pe un sistem de reprezentare preferat.  Cred că sistemul de reprezentare preferat al lui Bogdan Federeac este cel olfactiv. Altfel nu se  explică   de ce predomină  mirosul de transpiraţie  prin poezia lui.

Dacă e să aleg o poezie, mă opresc la „moartea se îmbracă din s.h.-uri”: „poate nu m-am afundat destul în patimile tinereţii şi de aceea ceva din / imaginea lui a rezonat în mine ca o coardă izbită rece de un basist. // dimineţile se scurg / din venele frunzelor / tu le-ai numi nervuri / eu nervi / de toamnă / de azi / pe mâine / tălpile se mai rod / şi ochii se mai limpezesc. / cafeaua e tot mai amară / iar clara rămâne / unul din visele / arhivate / pentru clipa / în care îţi vezi toată viaţa / şi nu ştii / dacă e să mănânci popcorn / şi să aplauzi / sau să închizi ochii.”

                Voi continua să-l citesc  mereu şi cu interes pe Bogdan Federeac din cel puţin două motive: cât de mult se va mişca pentru a impune miserupismul  şi dacă îl pot declara definitiv un saturnian.  În rest, un miserupism domestic transpare din această carte.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 24 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5