Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Bogdan Suceavă, similar cu Istoria lacunelor, pe când o carte despre completarea istoriei poporului român?

 

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 23 Ian. 2018
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 23 Ian. 2018
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

 

Bogdan Suceavă, similar cu Istoria lacunelor, pe când o carte despre completarea istoriei poporului român?

 

Istoria lacunelor, Bogdan Suceavă, Editura Polirom, 2017, 176 p., în seria Cultură, Biografii, memorialistică, eseu-carte, „pornește de la situații tragice, a pierderii definitive a manuscriselor, demers pe care autorul îl conduce de la Aristotel la Hemingvay, manuscrise, care, dacă nu ar fi dispărut ar fi putut să revoluționeze literatura, filozofia, matematica, fizica” – Bogdan Suceavă fiind el însuși un matematician, profesor universitar, cu catedră la Fullerton-California.

Cum matematica este ea însăși o mare poezie iar autorul unul nu doar prolific – cu opere precum Teama de amurg 1990, Sub semnul Orionului 1992,  Natură și portrete 2001, Imperiul generalilor târzii și alte istorii 2002 și 2003, Bunicul s-a întors la franceză, istorie 2003 și 2008, Distanțe, demoni, aventuri, 2007, Venea din timpul diez 2004, 2010, 2014, Bătălii și mesagii 2008, Vincent nemuritorul 2008, Memorii din Biblioteca ideală 2013, Să auzi forma une tobe 2013, Scrisori de la Polul Est, Republica – 2014, Miruna o poveste (Ediție de buzunar),  Noaptea când cineva a murit pentru tine 2010, fără a mai pune la socoteală lucrările despre istoria matematicii,  publicate în ediții prestigioase,inclusiv actuala  ”Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute” 2017, ne-am oprit cu interes asupra ultimei.

Citind cartea avem ocazia să aflăm multe despre mistuirea a ceea ce a fost Biblioteca de la Alexandria, despre moartea unor autori – care nu și-au mai găsit manuscrisele – toate, dacă nu au mai ajuns la generațiile următoare, a însemnat lacune cu neputință de acoperire și fructificare.

Asta și face Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute, lucrare  care analizează pierderile și impactul lor asupra cursului istoric al civilizației mereu pornind de la întrebarea ”Ce ar fi fost dacă…?” și la care, să recunoaștem că nu la orice aflăm răspunsuri, fie că nu s-a ajuns la opere și autori pentru că nu s-au completat fișele, fie că, după cum spune Bogdan Suceavă într-un interviu, unde, amical, spune investigatoarei Alina Purcaru, Suplimentul de cultură, Iași, 13-19 ianuarie 2018, realizat de Editura Polirom și Ziarul de Iași, „aflat sub presiunea timpului”, crede  „că generația mea e ultima care a crescut și s-a format cu cărți pe hârtie”…

Cititor, ca și autorul,  manuscrisele  pierdute  m-au  interesant în mod deosebit, ca și pe alții . Spune  la 4 decembrie 2017 și  analistul – Jovi Ene – prin gura naratorului: „Ne fascinează istoriile despre pierderi, le găsim întrucâtva interesante, vrem să ascultăm povești despre biblioteci care ard, despre pustiiri și distrugeri, despre bătălii din vechime, despre ticăloșii pe care oamenii și le pun la cale unii altora. Ne atrage spectacolul arderii. Ne atrage să contemplăm ratări maestre, îi conferim aure de elegie și rămânem curioși până la final, ca să vedem până unde  pot aluneca lucrurile” (pag. 173-174).

Asemenea pierderi înseamnă că omenirea și astăzi este plină de lacune, iar a le acoperi, spune autorul,   se pot descoperi altele, complementare, fie prin scrieri de cărți noi, dar lucrul acesta trebuie să-l facă studenții, nu cineva ca domnia sa, plecat din țară încă din 1996…

Citind cele de mai sus, nu la Numele trandafirului de Umberto Eco, nici la Poeticii lui Aristotel, nici la Viața curvelor celebre  de Suetoniu, Amelie  de Jean Racine, Memoriile lordului Byron, la comediile lui, Diplslus – toate pierdute, la Edema lui Shaskepeare, nici la românii  I. L. Caragiale, Matei Caragiale, Topîrceanu, Delirul sau Moromeții lui Marin Preda, m-am gândit eu. Nici la cărțile dramaturgului Rene-Radu-Policrat, 1991, la incinerarea Bibliotecii Centrale Universitare bucureștene și la altele din țară în flăcări în 1989, la cărțile arse de ruși în 1916-1918 și 1944-45, la epurările din biblioteci și arhive în anii  1950, nici la Creanga de aur a lui M. Sadoveanu care ne îndeamnă să-l căutăm pe Zalmoxis, nici chiar la ceea ce a constituit Noaptea când cineva a murit pentru tine, cu episoade  de la revoluția română, ca să nu cadă mai târziu în uitare, ori din Republica – o reconstituire a zilei de 8 august 1870 care a însemnat descrierea nașterii epocii moderne, eu am plecat de la ideea-speranță că autorul investigând precum criminalistul la reconstituire, ca enciclopedistul când dă viață fișelor sale, va fi și arheolog care săpând- săpând,  să lege etapele, oprindu-se și asupra tradiționalului, întregindu-l. Bogdan Suceavă este relativ tânăr, la fel și investigatoarea Alina  Purcaru, dacă nu ei, cine să deslușească spațiul lacunar referitor la nașterea poporului român?

Este important de scris o carte, un roman, un manual de istorie despre Ardeal, despre bazinul transilvan al Carpaților din anii 800, dar de ce o tăcere suspectă și la cei tineri despre unele scrieri, referitoare la teritoriul patriei noastre și neamintite? Scriam și repet ceea ce am mai scris: „Toate lucrările de referință privitoare la trecutul dacic s-au pierdut una câte una, într-un mod straniu, despre ele am arătat în alte lucrări precum Dacii la ei acasă, 2014, Dacii și noi. Comentarii, 2015 Editura Pim, Iași,  sau Dacia preistorică de N. Densușeanu, 2016, Editura Armonii Culturale-Adjud. Revin și redau și ceea ce scrie Petrică Haba, București, în „Magazin cultural-științific”, „Lohanul” – Huși din iulie 2017, p. 4: „Astfel, Dacica, jurnalul împăratului Caius Ulpius Traianus s-a pierdut cu totul ilogic; Getica, scrisă de T. Statilius Criton, medicul personal, dar și apropiatul lui Traian, a avut aceeași soartă; Istoria Geților, a prelatului filosof – Dios Chrysostomos, numit și Ioan Gură de Aur, s-a pierdut și ea într-un mod total nejustificat pentru o lucrare scrisă de un  sacerdot de o asemenea talie;  Getica, o altă sinteză a nepotului acestuia din urmă, cunoscut sub numele de Dios Cassius Coceianus, a dispărut în mod similar și fără nici o urmă, iar din impresionanta lucrare Istoria Românilor, scrisă în 24 de volume de alexandrinul Appianus, acel istoric grec care a redat în mod special tocmai cuceririle romane, s-a  pierdut chiar cartea a XIII-a, exact cea care se referea la geto-daci. Exemplele ar putea desigur continua cu memorii, istorii, ca și cu poeziile lui Ovidiu, cele scrise în limba geților localnici, la rândul lor singurele versuri dispărute fără urmă din întreaga sa operă rămasă aproape intactă” (Silviu N. Dragomir – Controverse), scriam în ”Firul Daciei Mari” Editura Armonii Culturale, 2017, p. 248-249.

Și tot acolo, continuam: „Întâmplător?  Puneam întrebarea pe care o repet și acum și ca atunci îndemn și acum, cercetătorii, de orice fel, la căutarea în biblioteci, în arhive, pretutindeni, nu numai în România, și evidențiam ce fac reporterii de la revista Formula As care realizează asemenea investigații.

„ De ce ascundeți, în continuare, Adevărul istoric”, se întreabă și prof. Valeriu D. Popovici-Ursu-Paris în lucrarea ”Adevărata obârșie a poporului român”, Editura Gedo, Cluj, 2012, întrebare pusă și în  documentarul ” Împăratul Traian (53-117 d. Cr.) caracterizat de istorici recenți”, unde evidențiază ceea ce a scris dr. Gh. Funar, în cartea ”Holocaustul împotriva poporului român”, aceeași editură, unde volumele pierdute despre geto-daci și cultura lor sunt și mai numeroase decât cele menționate de Petrică Haba, trimițându-ne, optimist, la „cărțile păstrate cu grijă în arhivele secrete ale Vaticanului unde așteaptă să fie cercetate în următorii ani” (Lohanul nr. 42/2017, p. 18).

Despre răspândirea dacilor în lume, despre înscrisuri pierdute și reconstituiri, am vorbit în același volum, „Firul Daciei Mari”,  în titlurile „Adevărata obârșie a poporului român: Alexandru Busuioceanu despre dacii prezenți în Spania… Roma sub jugul geților; regii daci în heraldica spaniolă. Invitație către istoricii români să cerceteze arhivele spaniole și ale  lumii antice…”, p.82-98 și „Toți românii și toți intelectualii de pe terra trebuie să citească articolul de mai jos! Punctul de vedere al prof. dr.Maria-Luminița Rolle – Universitatea din Edinburgh”, p.262-269.

… „de ce nouă milenii, atestate arheologic, de civilizație neîntreruptă pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în  Europa de Vest dar și în România? Cu ce se ocupă istoricii români?  Și reprezentanții României peste hotare? Cine promovează cultura milenară a României? Dacă dentiștii,  și nu numai profesorii de română,  vor să facă școli în română la Geneva, să nu ne mirăm dacă profesorii vor deschide în curând cabinete dentare în același oraș”, își încheie Semnalul prof. dr. Maria-Luminița-Rolle din Edinburg, Academic Consultant în European Mytholgy.

Fără a supra-aprecia situația, eu îl văd pe Bogdan Suceavă, prezent cu cărțile sale în editurile, librăriile și Târgurile de carte din România, ca pe un demn reprezentant al nostru în lume, în lumea universitară mai ales, și de-aceea îi solicit să facă istorie, el și studenții, cititorii lui, alături de mine, fără părtinire, doar deschizând lacătele la care, ca școlari, majoritatea n-am avut accesul necesar.

Pornind de la un documentar semnat de Bogdan Lupescu și Ciprian Rus despre Volohii din Ucraina, vizitați la ei acasă, în revista Formula As nr. 1217 din mai 2016, nu cu destulă rezonanță în România, scriam despre cum argumentează Virgil Ene, medic, profesor universitar, născut în 1926, autor a mai multor volume despre vechimea poporului nostru și contribuția poetului Mihai Eminescu la dezvoltarea culturii și științei,  în cartea sa ”Nouă de la Râm ni se trage sau Urmările Războaielor Daco- Romane”, Râmnicu Vâlcea, iunie 2017, p. 349: …”Nu-mi venea a crede că-n Europa, în vechea Civilizație, să existe o zonă cu o populație de 10.000 de suflete, care să vorbească românește, și să nu știe că la câteva sute de kilometri se află țara de obârșie? Această întrebare este însă mult mai logică, dacă se pune invers. Cum  s-a putut ca România, cu o populație de 20 milioane de locuitori, care e reprezentată prin consulate și ambasadori, în toate țările, chiar și în multe orașe mari în apropierea satului ucrainean Poroșcovo, să nu știe de această populație românească?

Ce fac ambasadorii din țările respective, dacă nu cunosc, în primul rând, coloniile de români pe care sunt plătiți să le aibă în grijă? E posibil ca 10.000 de suflete, situate într-un loc, să nu fie cunoscute, luate în evidență și ajutate pe cât posibil? Din 2000 și până astăzi, cred că statul român era obligat pentru cei 1200 de copii, numai dintr-un sat, să fi zidit măcar o școală românească, să fi trimis niște misionari și cărți, cărți în limba română. Nu mai vorbesc  că și BOB trebuia să construiască o bisericuță cât de mică, fie și din lemn, și să trimită acolo un preot misionar. Însă baptiștii s-au mișcat repede. Ei au trimis doi misionari, soț și soție, de la Cernăuți, în urmă cu cinci ani”.

Apoi, medicul face el însuși istorie: „…numele de volohi este un nume dat valahilor de către polonezi sau ruși. În același timp, trebuie să spunem că numele de daci a cam dispărut din istorie în mijlocul secolului al V-lea. Attila, până în anul 454, se intitula și rege al dacilor. Din sec.  XV și sec. XVI denumirea dacilor a fost înlocuită cu sclavini și anți, fiind înlocuite cu cea de valahi sau vlahi. E posibil ca această populație să fi venit totuși din Maramureș, odată cu Judith, fiica lui Geza și Sarlota, când aceasta s-a căsătorit cu regele Boleslav cel  viteaz al Poloniei. Deci numele de volohi aparține polonezilor, deși ei spun că au venit din  Slovenia, special cu alt nume. Ucrainienii  au ocupat acest spațiu în urma pactului Ribentrop-Molotov, când Polonia a fost împărțită între ruși și germani, și în  urma acestei împărțiri, Rusia, prin intermediul  Ucrainei, a devenit vecină cu Ungaria, Cehia, Germania și România. Deci, satul Poroșcovo este undeva în vestul Ucrainei. E clar că Ucraina nu are un comportament prea civilizat, nici cu etnia română din Bucovina, care a fost ruptă de la noi în 1940. Cu volohii, nu mă miră că-i consideră niște paria, așa cum au fost românii din Ardeal  considerați  de unguri, până în 1918. Deci, astfel de comportamente sunt cunoscute”, și profesorul Virgil Ene cere și dânsul ca autoritățile române să fi acționat mai românește atunci când a fost publicat articolul pe care îl consideră un miracol, publicându-l aproape în întregime (Firul Daciei Mari, p. 268-269).

Cărțile se pierd, se pierd și oamenii, înțeleg și din  Istoria lacunelor…

         Însăși lucrarea Dacico sau De Bello Dacico (Despre Războiul Dacic) scrisă de Împăratul Traian, o cronică a prea-măririi sale, s-a pierdut, nu a mai rămas din ea decât doar cinci cuvinte, reținem, cuvinte care au rămas să vorbească în timp: Inde Berzobim, diende Aixim processianus  (De aici am mers la Berzobim, apoi la Axis). Interesații istoric au pus în circulație reconsituirile: De Bello Dacico de Cicerone Theodorescu, Editura Cartea Românească, 380 p., 1989; De Bello Dacico de Simion Lugojan, Editura de Vest, 154 p., 1996.    

Al. Papadopol Calimach în lucrările sale citează aproape 300 de cărți despre daci dispărute. Din acest noian de cărți scrise a rămas românilor doar Getica lui Iordanes, tradusă și în românește, foarte importantă pentru noi pentru că aflăm: daco-geții i-au  avut drept  continuatori naturali pe goți cu ambele lor ramuri – vizigoții și ostrogoții – cărora le datorăm existența țărilor europene de mai târziu; în al doilea rând, punctăm și păstrăm dovada continuării a 17 generații, însumând următorii 450 de ani în spațiul dacic neocupat de romani; al treilea, aflăm  că daco-geto-goții aveau o spiritualitate  superioară grecilor și romanilor și că limba vorbită de ei era străvechea populară sau barbara care se vorbea curent în întreg Imperiul roman, în timp ce greaca sau romana erau limbile de cabinet, de cancelarie, a elitelor…

Citindu-l pe Bogdan Suceavă ne încredințăm că scriind „avem nevoie de literatură pentru a repara lumea rămasă neîntreagă”, dar nu trebuie să uităm a integra în ceea ce ne-a rămas și frânturile din care să reconsituim întregul la care țintim iarăși în prag de Centenar românesc.

Îngrijorat ca și dânsul, că s-ar putea să fim ultima generație crescută și formată cu cărți pe hârtie, de asta i-am cerut lui Bogdan Suceavă, să se grăbească, el sau studenții domniei sale, similar cu Istoria lacunelor să scrie alta și despre completarea istoriei poporului român, deși, cum singur anticipează, rămânând cu computerul,  tare mă tem că din cauza virușilor sau altor acccidente pe net, care nu-s puține nici azi, îl vom regreta pe Gutenberg, căruia, ca și în alte cazuri, nu i-am ridicat și păstrat cum se cuvine statuia sau obeliscul…

                                                     

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 27 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5