Botoșaniul pulsează încă sub pașii lui Mihai Eminescu. Străzile vechi se întind ca filele unui jurnal nescris, curțile se întorc spre cer ca niște pagini deschise, iar zidurile poartă în ele tăcerea timpului. În acest oraș unde s-a născut lumina unui destin nemuritor, Nicolae Iosub își plasează ochii și inima, transformând amintirea poetului într-un univers care respiră, care pâlpâie între prezent și trecut, între document și fantezie, între liniștea biroului său și ecoul pașilor poetului.

•     Viața i-a adus obstacole grele, încercări fizice ce ar fi putut frânge aripile oricui. Dar pentru N. Iosub, suferința s-a transformat într-o energie discretă, un râu invizibil care pulsează sub piele, hrănind pasiunea pentru filatelie, numismatică și cercetarea eminesciană. Fiecare timbru, fiecare medalie, fiecare pagină de arhivă devine o frunză de lumină în grădina sa tăcută a memoriei, o reverență făcută geniului poetului și spiritului românesc.
•     Colecțiile sale nu sunt obiecte mute; ele sunt aripi care poartă ecoul unei epoci, păstrând sunetul limbii, pulsația istoriei și tăcerea locurilor pe care Eminescu le-a străbătut. Exponatele dedicate poetului, muzicienilor sau istoriei Moldovei alcătuiesc un mozaic viu al culturii naționale, o tapiserie care luminează fragilitatea și măreția spiritului românesc. Fiecare piesă este o stea în constelația cunoașterii, iar fiecare detaliu atent studiat devine un fir prin care trecutul se leagă de prezent.
•     Biblioteca sa, cu peste 500 de volume, reviste, ex-libris-uri și documente rare, este un sanctuar al memoriei. Acolo, cuvântul devine lumină, pagina devine oglindă, iar cercetarea se transformă într-un dans tăcut între minte și suflet. Fiecare articol publicat, fiecare carte tipărită pe cheltuială proprie este o piatră a drumului său, un pas pe care îl așază cu răbdare între prezent și trecut, între cercetător și geniul poetului.
•      Claritatea sa asupra datelor fundamentale, cum ar fi ziua și locul nașterii lui Eminescu, este rodul unei răbdări milimetrice și al sensibilității de colecționar. Documentele de arhivă se transformă sub ochii săi în freamăt de timp, iar concluziile trasate cu rigoare sunt verigi între lumi, fire de lumină care unesc trecutul și prezentul, între tăcerea paginilor și ecoul lor viu.
•      Prin perseverența și rigoarea sa, Nicolae Iosub a arătat că Eminescu nu este doar o moștenire națională, ci și o datorie personală, o chemare lăuntrică ce transcende simpla erudiție. Pentru el, cercetarea nu înseamnă doar acumulare de informații și interpretări, ci o formă de existență, o respirație comună cu poetul. În fața fiecărui manuscris, a fiecărui timbru sau a fiecărui plic vechi, el nu caută doar dovezi, ci semne ale unei prezențe continue. A scrie despre Eminescu devine, pentru el, un act de închinare, o formă de prelungire a memoriei poetului în materia concretă a lumii – hârtia, cerneala, metalul unei medalii, mirosul de tipar vechi.
•      În tăcerea biroului său, sub lumina blândă a unei lămpi care pare să vegheze asupra fiecărei seri de cercetare, Nicolae Iosub reconstruiește, piesă cu piesă, universul biografic al poetului. Nu o face cu solemnitatea distantă a savantului, ci cu tandrețea omului care atinge o icoană. Pentru el, Eminescu nu este doar un subiect de studiu, ci un interlocutor viu, o prezență ce îi luminează gândul și îi ordonează zilele. Astfel, fiecare document devine o fereastră spre eternitate, fiecare detaliu o ofrandă adusă adevărului, iar fiecare carte – un fragment dintr-un templu ridicat în cinstea cunoașterii.
•      Această fidelitate a cercetătorului nu se naște din ambiție, ci dintr-o formă de iubire necondiționată, dintr-o emoție pe care rațiunea o disciplinează, fără a o stinge. În scrisul său, în argumentele sale filologice și istorice, se simte mereu o undă de respect sfios, ca o tăcere dinaintea rugăciunii. El știe că adevărul, pentru a fi rostit, trebuie mai întâi simțit; că biografia poetului nu este doar o succesiune de fapte, ci o țesătură de vibrații, de tăceri, de presimțiri.
•       Când analizează ziua și locul nașterii lui Eminescu, Iosub nu face doar o demonstrație logică: el restabilește o ordine simbolică. În acel gest de filolog și arhivist se ascunde un ritual al întoarcerii – ca și cum, redescoperind orașul Botoșani în lumina unei date exacte, ar reînvia clipa în care geniul a prins contur. Fiecare argument, fiecare ipoteză, fiecare pagină verificată este o rugăciune pentru precizie, dar și o formă de iubire pentru adevăr.
•      Cercetarea lui N. Iosub are o noblețe tăcută: nu caută gloria publică, nu urmărește recunoașterea, ci doar dreptatea faptului cultural. Cărțile sale, publicate pe cheltuială proprie, par scrise în taina unei chilii laice, acolo unde dăruirea devine formă de credință. Prin ele, el împlinește o datorie morală față de locul nașterii poetului și față de memoria culturală a neamului. În paginile sale, Botoșaniul nu este doar un spațiu geografic, ci o matrice spirituală, un loc unde istoria se topește în poezie, iar realitatea se încarcă de mit.
•      În această construcție a sa – a unui monument invizibil din cărți, timbre și gânduri – se simte vibrația unei conștiințe care refuză uitarea. Munca lui Iosub este un act de reparație istorică și sufletească, o încercare de a restabili continuitatea între poet și cetatea care l-a născut. De aceea, el nu se mulțumește cu a scrie despre Eminescu; îl recreează, cu gesturi mici, prin fiecare colecție, prin fiecare ediție, prin fiecare fragment de document salvat din uitare.
•      Privit astfel, Nicolae Iosub nu este doar un filatelist sau un cercetător al textelor eminesciene, ci un artizan al memoriei – un constructor al luminii care, în tăcerea biroului său, reclădește punți între secole. El lucrează nu doar cu obiecte, ci cu vibrații; nu doar cu surse, ci cu sensuri; nu doar cu istoria, ci cu destinul. Iar acest destin, în care pasiunea se împletește cu rigoarea, ne arată că adevărata cercetare nu se face cu ochii, ci cu inima.
•      Acolo, printre cărți și plicuri vechi, timpul capătă respirație. Fiecare zi petrecută în arhive devine un dialog între două tăceri – cea a trecutului și cea a omului care îl ascultă. Eminescu pare să revină mereu, viu, în vibrația gândului celui care l-a transformat în vocație de viață. Astfel, cercetarea nu mai este un exercițiu de erudiție, ci o formă de participare la eternitate: o prelungire a respirației poetului în respirația unui alt suflet, care a înțeles că adevărul despre Eminescu nu se află doar în documente, ci și în iubirea cu care le citești.
•      Astfel, viața și opera lui Nicolae Iosub ne învață că pasiunea autentică, devotamentul tăcut și munca perseverentă pot păstra vii marile figuri ale culturii. Botoșaniul, orașul poetului, devine prin el mai mult decât locul nașterii: devine un leagăn al cunoașterii, un altar al devoțiunii și un spațiu în care trecutul pulsează împreună cu iubirea, memoria și elegia tăcută a timpului.
•                                                        Ioan SEREDIUC, noiembrie 2025, Botoşani