ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Cenaclul DinOgor
Din arhiva manuscriselor regretatului istoric Ionel Bejenaru (4)
BOTOȘANII ȘI MAREA UNIRE A ROMÂNILOR DIN 1918
Text depus la redacție de către autor la data de 27.09.2003, pentru publicare în rev. Luceafărul
Publicat: 20 apr. 2018
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE
©Editura Agata; © Revista Luceafărul (www.luceafărul.net)

BOTOŞANI – MONUMENTUL UNUI EROU: CĂPITANUL GRIGORE IGNAT

Un grandios monument domină Piaţa 1 Decembrie 1918 din Centrul vechi al municipiului Botoşani: „Compania de mitraliere maior Ignat „în atac”, denumire iniţială şi cea mai completă, totodată, operă a sculptorului Horia Miclescu.

De ce la Botoşani acest monument ?  Câteva coordonate ale prezenţei Botoşanilor în războiul de întregire al ţării se impun, cu îndreptăţire. Ele sunt date de o prezenţă masivă în unităţile militare de aici – Regimentele de Infanterie „Dragoş” şi 69 din Dorohoi, Regimentul 86 Infanterie, rezultat din fuziunea regimentelor de infanterie botoşănene şi dorohoiene, în condiţiile marilor pierderi umane din timpul luptelor, Regimentele 7 Călăraşi şi 8 Vânători din Botoşani, nenumăraţi componenţi ai lor distingându-se în memorabile încleştări militare, jertfindu-se pentru triumful cauzei generale a românilor, întregirea patriei. Le stau mărturie numeroase ordine de zi ce le-au cinstit faptele, le-au elogiat vitejia, marile lucrări istorice dedicate evenimentului, pateticele file memoralistice, mai vechi sau mai noi, din Fata Moartă a lui Ion Missir, Prin viroage şi coclauri a lui C. Gane, autorii lor botoşăneni, înşişi combatanţi în regimentele de aici, Toamna pătimirii noastre a lui Vartan Arachelian ş.a., evocările – cu tot dramatismul retrăirii unor clipe hotărâtoare – ale unor participanţi, din păcate, timpul hotărăşte, tot mai puţini la număr. Această prezenţă militară globală îşi are, cifric, exprimarea în 7269 morţi în război, 1260 invalizi de război, 10277 copii orfani de război, 6543 văduve de război, 1297 dispăruţi în război(1, din acele două foste judeţe Botoşani şi Dorohoi. Ei i se asociază prezenţa altor numeroşi fii ai acestor meleaguri în alte unităţi militare, în alte arme, o febrilă activitate militară desfăşurată în centrul botoşani – o şcoală pregătitoare de ofiţeri de rezervă de infanterie, alta de artilerie, o pulberărie şi o alta de proiectile – după dezastrul din vara anului 1916 -, o şcoală de piloţi şi observatori aerieni. Şi nu doar atât. Condiţiile extrem de dificile impuse de refugiul în Moldova, de confruntările militare determină o intensă activitate sanitară – şcolile şi alte instituţii s-au transformat în localuri ale spitalelor militare(2. Pare interesant de relevat că Botoşanii rămâne singurul oraş din ţară, unde activitatea şcolară nu se întrerupe în anii primului război mondial, chiar dacă – din motivele mai sus menţionate – se va desfăşura în spaţii şi condiţii improprii, agravate de un excedent de elevi şi profesori, venit din Muntenia sau Ardeal. Atât de necesare, marile centre ale morăritului – Craiova, Bucureşti, Brăila – rămaseră în teritoriul ocupat; morile din Galaţi fuseseră distruse de tunul inamic, rămânând să fiinţeze Botoşanii(3, pe un fond atât de complex de stare economică şi socială.

Jertfa poporului român în primul război mondial a atins cote uriaşe. Câteva repere statistice, deja evidenţiate, au conturat înscrierea Botoşanilor în măreaţa epopee din 1916-1918.

Dar cel mai scurt ideal al poporului român s-a realizat. Cu inima şi fapta, Marea Unire din 1918 a întrunit adeziunea maselor botoşănene. „După Basarabia a venit Bucovina, iar după Bucovina iată vine şi Transilvania. Ce fericire, Doamne ! Toate trei surorile se lipesc de trupul mamei şi ea le ocroteşte, şi duios le strânge la sânu-i, iar noi, cari am trăit să vedem înfăptuindu-se acest mare ideal naţional, noi suntem generaţia cea  mai fericită a neamului nostru”(4, scria ziarul „Botoşanii” din 11 noiembrie 1918 într-un articol cu litere de-o şchioapă, „Toate trei !”. Istoria luptei botoşănenilor pentru Marea Unire înscrie numeroase contribuţii, rod al unei stări de patriotism şi de conştiinţă naţională exemplară.

Cele de mai sus se vor o motivaţie obiectivă, dar şi de suflet a iniţierii ridicării în Botoşani a unui monument închinat eroismului ostaşilor români în primul război mondial. Şi cine altul putea să-l ilustreze cu o mai vie, nepieritoare faptă, decât bravul erou de la Mărăşeşti, căpitanul Grigore Ignat ?

Bârlădean de origine, născut la 2 august 1889, Grigore Ignat continua virtuţile patriotice ale eroului de la Plevna, tatăl său Enache Ignat, părtaş, la rându-i, la punerea altei pietre de hotar a României moderne. Opţiunea botoşănenilor pentru eroul Grigore Ignat, ca motiv al complexului monumental, este o dată mai mult motivată de perioada de pregătire militară parcursă aici la Botoşani. Şi tot aici, într-un context care însemna reorganizarea armatei române, instrucţia trupelor cu noul armament – pe acest fond înscriindu-se şi vizita generalului francez Berthelot la Botoşani – în iarna anului 1917. Grigore Ignat urmează „Şcoala model pentru mitraliere”, absolvită cu calificativul „foarte bine”(5. Era o etapă importantă pentru strălucitoarea sa carieră militară, pentru glorioasa-i faptă, încununată în bătăliile de foc din tranşeele Mărăşeştilor, în acea zi de 6 (19) august 1917. Înaltul ordin de zi nr. 41 avea să-i consemneze actul de vitejie, să-i cinstească memoria: „Căpitanul Ignat Grigore, din Regimentul 51/52 Infanterie a fost găsit mort în tranşee, cu mitraliera în braţe, înconjurat de oamenii săi şi mormane de cadavre inamice. A luptat ca un brav şi tot astfel a şi murit (…). Acest sfârşit ostăşesc îi va cinsti pururea memoria şi-l aduc la conştiinţa ostaşilor ţării drept pildă de înălţător avânt patriotic şi sublim sacrificiu al vieţii, pentru întregirea neamului”(6.

Jertfa căpitanului Grigore Ignat, jertfa atâtor alţi eroi ai neamului este invocată de Apelul Comitetului pentru ridicarea Monumentului Eroilor din Botoşani, apel difuzat în aprilie 1925: „Cu toţii ne bucurăm de îndeplinirea visului care, veacuri nenumărate, a legănat pe înaintaşii noştri, simţim urmările binefăcătoare ale acestor împliniri, ne dăm seama că prin ea, temeiul vieţii noastre de astăzi este mai trainic şi că mai falnice ne sunt perspectivele apropiate ale viitorului. Să nu uităm însă că moştenirea ce o stăpânim astăzi este plătită cu jertfa supremă a sute de mii de suflete ale părinţilor, fraţilor, prietenilor noştri, morţi prin spitale sau câmpul de luptă, unii îngropaţi, poate mai cu grijă, cei mai mulţi lăsându-şi trupurile străpunse de gloanţe sub o mână de ţărână aruncată în grabă”(7. Apelul se adresa locuitorilor botoşăneni în vederea contribuţiei lor la ridicarea proiectatului monument. El era opera unui comitet de iniţiativă, constituit la începutul anului 1925, avându-l ca preşedinte pe Ramiro Savinescu, fruntaş politic liberal local(8. Încredinţat spre execuţie sculptorului Horia Miclescu, botoşănean de origine, se relevă expunerea machetei monumentului în foaierul teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, ca o posibilitate de dialog între public şi artist, moment preliminar necesar şi binevenit întru trăinicia operei de artă. Artistul, sculptorul Horia Miclescu se anunţa unul de talent, fapt pe care presa timpului îl consemna deja: „Puţinii artişti talentaţi avem astăzi care să cultive arta sculpturii. Unul din aceştia este şi dl. Miclescu, un tânăr talentat, ce şi-a isprăvit acum studiile în Italia”(9.

Pe această linie, în urma celor două şedinţe ale comitetului de iniţiativă pentru ridicarea Monumentului Eroilor din Botoşani, desfăşurate în februarie 1925, se solicită părerea lui Emil Pangrati, rector al Universităţii bucureştene şi director al Şcolii Superioare de Arhitectură, care va delega, în acest scop, pe arhitectul Paul Smarandescu şi pe sculptorul C.D. Mirea, profesor la şcoala de belle arte din Bucureşti(10. Ei, s-au întrunit împreună cu Tiberiu Crudu şi Eugen Neculau, delegaţi ai comitetului local, la atelierul lui Horia Miclescu din Bucureşti, specialiştii găsind proiectul reuşit, transpus în machetă, atât în privinţa concepţiei, cât şi a execuţiei, având puţine observaţii de făcut(11. Presa, cu apariţie atunci la Botoşani, a surprins febrilitatea acestor preocupări, aducându-şi un important aport în asigurarea contribuţiei materiale a localnicilor, în urgentarea lucrărilor(12.

Găsim totodată în bugetele administraţiei comunale botoşănene pentru anii financiari 1928 şi 1929, de fiecare dată alocaţi câte 50.000 lei pentru Monumentul Eroilor(13, fapt inserat şi în presa locală, ziarul „Vestea” informând opinia publică asupra celor 50.000 lei pe care sculptorul îi mai are de primit(14.

Dezvelirea monumentului Compania de artilerie maior Ignat „în atac” în Piaţa Carol (azi Piaţa 1 Decembrie 1918), în vara anului 1929, încununa un act al oamenilor de cultură, al maselor întregi, expresie a supremei recunoştinţe, probată o dată mai mult.

Loc de pelerinaj la vechile Zile ale Eroilor, altădată, loc de pioasă cinstire, de manifestări culturale bogate în mesaj patriotic, la marile sărbători de astăzi – 9 Mai, Ziua Eroilor, Ziua Armatei, 1 Decembrie – Monumentul Eroilor din centrul vechi al Botoşanilor este simbolul patriotismului maselor largi populare, al întregului popor, gata întotdeauna să-şi apere independenţa, unitatea şi libertatea naţională.

E locul unde se finalizau marile întruniri de protestare împotriva revizuirii tratatelor de pace, organizate, din plin, în anii interbelici la Botoşani, atunci când soarta ţării era din nou sub semnul întrebării, când un grav pericol de război se dovedea tot mai ameninţător, când unitatea poporului era mai mult ca oricând necesară.

Monumentul eroului de la Mărăşeşti, căpitanul Grigore Ignat, un erou al neamului, cinsteşte peste timp contribuţia acestor meleaguri botoşănene la lupta întregirea ţării.

Note:
1 Camera de Comerţ şi Industrie Botoşani, „Starea economică şi raportul asupra activităţii … pe anul 1927”, p.2.
² vezi şi Ionel Bejenaru, patriotism şi umanism-coordonate ale şcolii botoşănene în anii participării României la primul război mondial (1916 – 1918), în „Hierasus ‘82”, Anuarul Muzeului Judeţean Botoşani.
3 Const. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916 – 1919, vol.II, p.60.
4 „Botoşanii”, 11 noiembrie 1918, p.2.
5 Ioan Scurtu, Presăraţi pe-a lor morminte ale laurilor foi, editura Albatros, 1978.
6 Centrul de studii şi cercetări de istorie şi teorie militară, „Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz”, Documente militare, editura Militară, p.363 (doc.181).
7 „Sămănătorul Botoşanilor”, 18 aprilie 1925,p.1.
8 Ibidem, 10 ianuarie 1925, p.1-2.
9 „Satul nostru”, Dorojoi, 1 mai 1916, p.15.
10 „Sămănătorul Botoşanilor”, 25 martie 1925, p.2.
11 Ibidem,
12 „Vestea”, „Sămănătorul Botoşanilor” ş.a.
13 Arhivele Statului Botoşani, Fond Primăria Botoşani, dos.2/1927, f.28; dos.1/1928, f.20.
14 „Vestea”, 7 aprilie 1927, p.1.