Sursa: Revista ,,Tineri, jurnaliști fără frontiere”, nr.7/2012
Am reuşit să las ani buni de presă scrisă în spate şi realizez că nu mai pot, pur şi simplu, să scriu articole din zona clasică. De genul „în data de, în cutare loc, s-a organizat, au participat…”. Nu mai pot şi pace! Poate fiindcă am ajuns la concluzia că nu asta contează, cu adevărat. Mai importantă e atmosfera de la repetiţii, emoţiile din culise, descătuşarea ce te cuprinde când totul se termină, vorba lui Shakespeare, cu bine…

M-am tot gândit ce să scriu despre spectacolele impecabile de la Brăila şi de la Botoşani – în care au evoluat artişti nevăzători din cele două oraşe… Poate ar trebui să încep cu impresia bună pe care mi-a făcut-o sala cochetă de spectacole a Centrului pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale din Brăila, o bună continuare fiind dată de seriozitatea de bun profesionist a lui Sorin Ene, ce a asigurat o sonorizare impecabilă… La suflet mi-a mers şi zâmbetul cald şi vocea profundă a Wanessei Radu, actriţa ce a prezentat spectacolul artiştilor nevăzători şi entuziasmul publicului, ce a umplut sala până la refuz.
Spectacolul a semănat cu un meci de tenis. Cântau soliştii

Tarafului „Entuziaştii” şi brăilenii îi aplaudau, apoi mingea era pasată în terenul gazdelor, ce jucau teatru nu doar cu talent, ci şi cu mult entuziasm. Se simţea, şi la unii şi la alţii, bucuria de a cânta, de a juca, de a primi aplauze…Imaginile de pe scenă, în care apar actorii în scenetele lor de mare diversitate, dar şi artiştii botoşăneni, amuzaţi la maxim de ceea ce auzeau, au o frumuseţe interioară aparte, acesta fiind şi motivul pentru care au ilustrat afişul spectacolului de la Botoşani.
Nu uit nici seara festivă de la hotel, în care toată lumea dansa, în timp ce pe lângă staţie se perindau, rând pe rând, instrumentişti din Botoşani şi Brăila. La un moment dat, ţambalagiul nostru, Nea Călin Mihai, bătea la tobe în tandem cu un brăilean de ziceai că sunt pe Broadway…

La Botoşani, gradele de complexitate ale evenimentului cultural au crescut, uşor îngrijorător pentru gazde. Tocmai se termina Memorialul „Gheorghe Bursuc”, organizat de preşedintele Asociaţiei Nevăzătorilor Botoşani, Tudorel Tupiluşi, iar spectacolul din sala mare a Teatrului „Mihai Eminescu” „bătea la uşă”. Faptul că au fost neaşteptat de mulţi oameni în public era „de bine”, numai că emoţiile creşteau. În plus, la artiştii ce evoluaseră la Brăila se mai adăugau şi cei din taraful sucevean al nevăzătorilor. Nevăzătorii brăileni se confruntau cu un teren total necunoscut, neavând prea mult răgaz pentru a se acomoda cu scena, trebuiau să se petreacă schimbări relativ rapide de „trupe” şi era vorba de oameni care nu se descurcau, cu toată experienţa lor, precum profesioniştii vieţii culturale.

Şi cu toate astea, totul a fost perfect, frumos, emoţionant. Am trecut peste tracul uriaş şi am prezentat un spectacol ce a durat mai bine de două ore, soliştii botoşăneni şi suceveni s-au întrecut pe ei înşişi şi au smuls ropote de aplauze, iar actorii brăileni au fost răsplătiţi cu zâmbete, hohote de râs şi… noian de aplauze.

Îmbucurător şi mobilizator pentru ceilalţi artişti a fost şi faptul că preşedinţi de filiale au urcat pe scenă nu doar ca oficiali, ci şi ca protagonişti în spectacol. Tudorel Tupiluşi a susţinut un apreciat recital la acordeon, iar Adrian Frâncu a fost un extrem de convingător avocat în sceneta caragialiană „Articolul 214”. În public s-au aflat şi preşedinţii nevăzătorilor suceveni şi ieşeni, Gheorghe Baran şi Costel Şoldan, care şi-au bucurat sufletul cu ineditul spectacol.

Pe cine să mai remarc? Pe Mitică Ştefan şi Vasile Bădeliţă, dirijorii tarafurilor din Botoşani şi din Suceava, ce vin din zona profesionistă a folclorului, pe colegii mei Costică Surugiu şi Angela Surugiu, ce au fost peste tot unde a fost nevoie de ei, pe Andrei Dureţ, nevăzător botoşănean, care m-a emoţionat atunci când m-a felicitat pentru prezentare, de nota zece fiind, de fapt, toţi artiştii nevăzători din cele trei judeţe. Un plus personal i-aş acorda actorului brăilean Daniel Suciu, un om plin de viaţă, cu un real talent şi o voce foarte bună, pe care i-am remarcat-o de la Brăila, când a dat tonul la „Noi suntem români”.

Odată emoţiile lăsate la spate, am plecat cu brăilenii la vreme de luni la Ipoteşti. I-am privit, uşor uimită, în microbuz, bucurându-mă verva lor, glumele bune amestecate cu replici din scenetele pe care le interpretează, fiind evident că sunt nişte oameni care se bucură, din toată inima, de viaţă şi de ce le poate oferi ea. Colega mea, Nina Kaşimera, m-a asigurat că tot ce aud e doar începutul şi că atmosfera nu se va schimba până ce vor ajunge acasă.
Nimic de zis, nu e deloc uşor să organizezi astfel de evenimente, dar emoţia şi bucuria protagoniştilor şi a spectatorilor merită, întrutotul, osteneala!
Carmen MORARU
Bucuria de a trăi, a zâmbi, a cânta şi a dansa…