Într-o epocă a ecranelor reci și a textelor virtuale, prezentul volum își propune să recupereze și să restituie publicului cititor acea vibrație unică a scrisului de mână, o invitație în laboratorul intim al unui spirit ales, un poet al punților între pământ și cer, între trecut și viitor, între durerea basarabeană și speranța neamului întreg. 

Fiecare pagină inclusă în această ediție – document este o hartă a unei neliniști metafizice, o mărturie vie în care cuvântul se luptă să prindă forma rimei perfecte și a metaforei mântuitoare. 

Manuscrisele duminicale, liturghii ale înălțării cuvintelor, ne oferă cheia spre sanctuarul lăuntric al creației poetului, unde ,,timpul blând curgea – napoi’’, într-un spațiu  de reculegere și confesiune, o întoarcere la esențe, la acea ,,bucuroasă tristețe’’ care constituie ,,firea și natura talentului său”, o „caligrafie a interiorității prin descrierea spectaculoaselor peisaje ale sufletului, prin zeificarea trăirii și poetizarea Universului prin beatificare”. 

Cititorul nu mai este un receptor pasiv, ci martorul clipelor de grație sau de zbucium în care s-au născut capodoperele dabijiene.

,,Poetul este ca preotul care aduce ploaia/pe arșiță,/cântând-o…’’, iar aceste manuscrise sunt rugăciunile sale tăcute, acel ,,cer lăuntric’’ al creației, purificat de fulgerul inspirației. 

Așa cum spunea Grigore Vieru despre Nicolae Dabija, ,,sunt vremuri când lipsește și preotul, și oșteanul, și învățătorul, și filosoful. Și atunci, poetul trebuie să-i suplinească pe toți.’’ În zilele sale de duminică, poetul a împlinit cu smerenie această misiune. Departe de tribună, desprins de zgomotul cetății, și-a exercitat dreptul la iluzie, nu ca pe o evadare din realitate, ci ca singura modalitate ontologică de a o suporta și de a o transfigura, o punte fragilă aruncată peste abisurile cotidianului, o încăpățânare a speranței în fața efemerului, o formă superioară de luciditate, aceea care vede cu ,,ochiul al treilea’’ ceea ce existența imediată o ascunde. 

Fiecare filă a ,,fidelului caligraf’’ poartă amprenta unei atitudini demiurgice discrete: aceea de a plăti, uneori cu prețul vieții, dreptul de a visa. Atât timp cât ne păstrăm ,,dreptul la iluzie”, spiritul nostru rămâne liber.

Publicarea manuscriselor reprezintă o reverență în fața marelui poet și a marelui prieten, care ne vorbește cald, direct de pe foaia de hârtie. Opera sa face parte din tezaurul literaturii române, iar salvarea grafiei sale înseamnă salvarea unui capitol de istorie culturală. 

,,Să lași în urma ta o dâră de lumină…” este crezul pe care academicianul Nicolae Dabija l-a urmat, iar aceste pagini o dovedesc cu prisosință. 

Lili Bobu
Asociația Culturală Regal dʼArt