Constantin NIȚU, prof. univ.dr.,General (r) în armata română

                        

Călătorii geodezice – Franța Dame la nivel înalt si in spionaj (IX)

          Moto: „Bărbații au descoperit focul, dar femeile au descoperit cum să se joace cu el.” Sarah Jessica Parker

Nu întâmplător scriu în acest capitol despre dame și spionaj. Vom scrie întâi despre damele regale, împărătești, nobiliare și obișnuite din Franța, bănuind noi că la fel era cam ca peste tot. Așa că ne limităm la relatarea faptelor, restul să particularizeze fiecare oriunde. În partea a doua vom scrie numai de spionaj, crezând că între sexualitate și spionaj există destule legături.

 

1. Conducătorii francezi și damele

             Moto: „Fiecare femeie ar trebui să se folosească de ce a primit de la Mama Natură>>, înainte ca Tatăl Timp>> să i le ceară înapoi.” Laurence J. Peter

Sexul ăla frumos, „un pisc de munte scorburos, pe care-l urci de sus în jos când faci pe alpinistul caraghios!”, a jucat un mare rol în istoria Hexagonului, fie regesc, fie imperial, fie revoluționar, fie colonial sau filosofic, literar sau teatral! Și cred că vă închipuiți ce informații aflau fetele în alcovuri și cum profitau de ele.

Să stabilim o cutumă! Ce ne-am face fără glumă? Prostituția a fost cea mai veche meserie din lume și s-a ridicat și la nivel regesc sau chiar împărătesc. Doamnele, indiferent de condiția socială, au profitat de poziția și dărnicia bărbaților. Aici vom scrie și în general, dar și despre teritoriul Franței.

Se spune că acele trecute cruciade erau încununate de succes și datorită bordelurilor militare „mobile”, ca și campaniile mai moderne (ați auzit de vreun bordel al armatei în Irak sau în Afganistan? Noi da !). Se spune că în timpul cruciadelor, starea de bine a trupelor era asigurată: în anul 1270, chiar fără facebook sau alte rețele de socializare, fără youtube sau porntube, fără mesaje email, peste 10.000 de prostituate, fără gadgeturi sau cu gadgeturi neelectronice, însoțeau soldații. Mai târziu, în timpul domniei lui Carol cel Mare (Charlemagne, de care am scris mai sus) călugarițele din mănăstiri practicau prostituția pentru a-și mări veniturile, poate chiar să cumpere și clopote pe care să scrie numele vreunui prelat pentru oarece catedrală.

Pentru a trezi apetitul amantelor sale, regele Francois I (Francisc I, rege al Franței între 1515 și 1547) le ducea pe acestea în pădurea Saint-Germain pentru a asista la împerecherea cerbilor cu căprioarele. Și uite-așa, în evul mediu, femeile nu erau spânzurate, pentru a evita ca bărbații să se uite sub fustele lor, păsăricile în colivie sau la aer curat.

Și mergând clepsidra timpului mai rapid, iată că în secolul al XVI-lea, în Franța bisericile erau locuri de întâlnire pentru cuplurile adultere. Aici se practica sexul în grup, iar în cazurile extreme, chiar violuri colective uneori urmate de crime.

Să trecem la individualizări. Gabrielle d`Extrees (1573-1599), ditamai ducesa de Beaufort şi Verneuil, marchiză de Monceaux, a devenit metresa regelui Henric al IV-lea al Franţei la vârsta de douăzeci de ani. Și când mă gândesc că acum fetele își încep periplul sexual pe la 12 sau 13 ani…

Deşi regele era căsătorit cu Margareta de Valois, Henric şi Gabrielle erau foarte afectuoşi unul cu celălalt în public. Insărcinată cu al patrulea copil, intr-o zi, pe când se plimba in grădină, a fost lovită de apoplexie. Regele Henric a fost extrem de afectat de moartea amantei sale. Gagiul, vorba dacului Mădălin Voicu, s-a îmbrăcat în negru şi i-a făcut funeralii de regină. Tot măria sa, cel cu expresia „statul sunt eu”, care a condus Franța timp de 72 de ani (Le Roi Soleil sau  Louis Le Grand) adora să facă dragoste cu femei la ciclu și afirma că nu există un afrodisiac mai bun ca menstruația.

Portretul marchizei de Pompadour vi l-am prezentat. Pe numele adevărat Jeanne-Antoinette Poisson (pește sau otravă?), probabil cea mai renumită amantă din istorie, a trăit doar 43 de ani si a fost amanta principală a lui Ludovic al XV-lea (cel cu harem). Era inteligentă, spirituală și cultivată, câștigand admirația unor personalități ca Diderot si Voltaire. Influența ei politică a fost majoră, mai ales în privința războiului de 7 ani. Avea talent artistic, era interesată de pictură, arhitectură, teatru și știa cum să mențină interesul măriei sale regele.

După moartea ei a fost înlocuită în „ștatul de funcții”, ptiu drace, ca „amantă oficială”, de către doamna du Barry (1743-1793). Asta a fost închisă in vremea lui  Ludovic al XVI-lea și a murit ghilotinată în timpul revoluției franceze.  Orice asemănare cu Nuțica Udrea din Costa Rica a piratului ajuns președinte și creator de stat paralel e desuetă, că această du Barry nu a fost doctorand în științe militare, îndrumată chiar de un fost șef al statului major general și fost consilier prezidențial!

Că acest rege Soare, Ludovic al XV-lea, dintre toți regii Franței, a avut cele mai multe amante într-un harem personal, nu comentăm. Preferatele sale erau fetele tinere, de aproximativ 14 ani. Obsedat de sânii femeilor, pe patul de moarte i-a cerut doamnei du Barry să se aplece pentru a-i atinge sânii pentru ultima oară.

Și procedând ca la gimnastică („următorul la aparat !”), mergem mai departe. În timpul domniei lui Ludovic al XVI-lea (decapitat în Paris, ultimul reprezentant al Absolutismului și o victimă a revoluției franceze) era cel pe timpul căruia, în ajunul căsătoriei, viitorul mire, inclusiv el, făcea o baie în bălegar pentru a preveni penele sexuale.

Dar de la regi trecem la ceilalți aristocrați. În secolul al XVII-lea, nobilii francezi făceau des orgii. Mai multe cupluri se întâlneau într-o caleașcă și se abandonau plăcerilor trupești. Se spunea că mișcările caleștii în mers făcea coitul mai voluptuos. Pe la noi, cu domniile fanariote,  nu știm cam cum era. Dar pe la ei, până în secolul al XVIII-lea, nașterea de gemeni era asociată cu adulterul. Se credea atunci că bărbatul nu poate să fecundeze decât un ovul, iar doi bebeluși înseamnă două fecundări, deci un al doilea tată (și nu se știa nimic de telegonie, de care scriem mai jos). Mămicile de gemeni erau condamnate să sufere disprețul societății. Cred că nu se știa număra cei șturlubatici spermantozoizi sau dornicele primitoare ovule!

Francezii au inventat bideurile! Și ca să vedeți cum împiedicau unii comerțul, fără UE și BREXIT, în secolul al XIX-lea era interzis importul de bideuri franceze în Marea Britanie, deoarece „obiectul diavolului” îi incita pe englezi, ptiu, drace!, să se masturbeze! Și iar grăbim clepsidra timpului!

            Dar nu au existat numai metrese regești, ci și metrese imperiale, unele fiind mai întâi doar „iubite”. Napoleon a fost imprevizibil cu sexul aista fain. Sărind peste amorurile copilărești, nevinovate, trecem la soția reprezentantului popular Turreau, damă arătoasă cu nuri  şi plină de viaţă, pe care o cunoaşte la Nisa în 1793. Logodit cu Desiree Clary, fiica de negustor din Marseille, în 1795, pentru viitoarea dotă (că doar era militar tânăr, 26 de ani), în saloanele pariziene e capturat de farmecele văduvei Josephinei de Beauharnais, damă cu relații în cercuri politice şi sociale importante, care îi devine soție în 1796. Spirituala Josephine, atrăgătoare și cochetă, de 32 de ani, avea doi copii şi era iubita lui Paul Barras, unul dintre membrii directoratului.

Dar prin patul lui de ofițer trec numeroase dame bine, pentru o noapte sau mai multe, marchize și artiste, una fiind actriţa de 15 ani Marguerite Josephine George, alintată Georgina. La Paris se naște un băieţel, viitorul conte Leon (viitor membru al legiunii străine), fruct al relaţiei doar sexuale dintre Napoleon şi Eleonore Denuelle de la Plaigne, guvernanta surorii sale, dar paternitatea e incertă, guvernanta folosind mai multe chei la broasca sa.

Împăratul face o mare pasiune tot pentru o tinerică de 18 ani măritată, în 1807, la o serată în Varşovia, contesa Maria Walewska, căreia apoi îi scrie „împărătește” și oltenește cu perfectul ăla simplu: „Numai pe dumneata te văzui, numai pe dumneata te doresc. Dă-mi repede un răspuns, care să-mi ostoiască jarul ce mă mistuie!”. Domnița, cam morală întru început, ezită, dar panii polonezi naţionalişti, pentru a Poloniei refacere, o lămuresc să-i cedeze. Și uite-așa apare o adâncă iubire. Nu se căsătorește nici cu `mneaei! Dama are un fiu cu împăratul, nerecunoscut de măria sa! Și se va înrola și ăsta în legiunea străină de care scrisei în capitulul precedent!

Din interes „european”, poate pentru viitoarea UE, se căsătorește cu  Marie Luise, de 19 ani, fata împăratului austriac, cucerind-o încă înainte de a-i deveni consoartă. Ocupat cu strategia și maturizat, îi rămâne fidel Mariei Luisa, care în martie 1811 dă naştere mult doritului moştenitor, că doar urmau alte domnii (pe timpul împăratului nepotismul era în floare; poate de la el s-au inspirat proletarii Kim Ir Sen și olteanul Ceaușescu; de Carol și Mihai nu zicem nimic).

Pe la noi, vreo trei milioane de români se străduiesc să se înscrie în constituție cum că familia ia naștere cum a dat Dumnezeu, prin unirea unui bărbat cu o femeie! Pe la ei, în 2007, un studiu național francez a scos la iveală că 37% dintre femeile acestei țări și 45% dintre bărbații heterosexuali au practicat, cel puțin o dată în viață, sexul anal. Tot în Franța, un bărbat a fost condamnat pentru viol conjugat deoarece și-a introdus un deget în anusul soției în timp ce aceasta dormea! Nu ne spun ei să facem ca domniile lor în UE ?

Și unde sunt amoruri sunt și sinucideri sau crime. Franța este și țara necunoscutei de pe Sena. În secolul al XVIII-lea, o tânără necunoscută a fost descoperită înecată în fluviul Sena din Paris. Ancheta a dezvăluit că femeia se sinucisese, dar identitatea ei și motivul pentru care și-a luat viața au rămas un mister. Tot ce se știe este că, uimit de frumusețea tinerei, medicul legist (la noi o fi fost așa medic pe atunci?) a realizat o mască mortuară după chipul ei.

În anii care au urmat, masca a devenit celebră și a fost copiată intens. Imaginea necunoscutei de pe Sena i-a fascinat pe mulți, iar scriitorul Albert Camus i-a asemănat zâmbetul enigmatic cu cel al Giocondei. De altfel, misteriosul chip a inspirat mai multe opere literare, iar în Statele Unite ale Americii femeii i se mai spune „frumoasa italiancă”. Din ce alcov provine dama nu s-a descoperit încă! Și câte Eve nu s-or fi sinucis în lume în aceeași zi…

Iubiri prezidențiale

Atracția pentru femei frumoase era punctul comun al lui de Gaulle și Petain, care au condus Franța. Mareșalul Petain, primul comandant al lui De Gaule,  a condus Franța ocupată de trupele naziste. De generalul De Gaule am scris deja. Chiar au fost create glume pe seama asemănării celor doi ofițeri, tânărul general De Gaule și mareșalul Pétain.  Că Petain, chipeș ofițer, avea o înclinare disproporționată și prea evidentă pentru femei reiese nu numai din bârfe, dar și din „dosarul de cadre”, care, vreți sau nu vreți, e oglinda activității oricărui ofițer, din orice armată medievală, capitalistă, socialistă sau globalistă! Din relațiile „turnate” avea să-l coste chiar promovarea. A fost foarte nepopulară, la momentul respectiv, aventura lui cu o femeie căsătorită (cu care s-a căsătorit după mult timp). Toată lumea era de acord că Petain tremură la apariția unui jupon și își pierdea orice bun simț. Dar nici ele nu se învârteau degeaba pe lângă el. Tânărul ofițer era bine făcut, elegant, inteligent! Nu scriem mai mult despre Petain.

Căpitanul De Gaule, deja decorat cu Legiunea de Onoare, s-a căsătorit cu Yvonne, o damă frumoasă și respectabilă. Dar chiar căsătorit, nu s-a dat în lături de la unele aventuri. Se spune că ar fi avut câțiva ani o amantă, Marianne, plus o aventură de câteva luni cu o cameristă de hotel (precum acel șef francez de pe la FMI). Alte informații „nu au transpirat”!

Președintele de „hăis” Francois Mitterand, adică de stânga,  a continuat obiceiurile curții Franței, dar „pe blat”, fără să știe vulgul. O dovedesc cele „1218 Scrisori către Anne”, publicate la Gallimard. Autorul lor este marele președinte al Franței, de la a cărui naștere s-au împlinit o sută de ani la 26 octombrie 1996.

33 de ani de iubire secretă între un președinte de țară (căsătorit și tată a doi copii) cu o femeie mai tânără ca el cu 27 de ani și care i-a fost alături, oficial, doar la ceremonia de înmormântare. Nu, nu este un film. Este realitatea anilor 1963-1996, în care Mitterrand și Anne Pingeot, muzeograf, s-au iubit, au suferit, au trăit și au adus-o pe lume pe fiica lor Mazarine, astăzi o celebră scriitoare în țara ei.

Când s-au cunoscut, Anne avea 20 de ani, iar el 47, era deja căsătorit și deputat în Assemblée Nationale. A fost cel mai bine păzit secret al Franței și niciun ziar sau vreo revistă, chiar dacă a deținut atât informația, cât și fotografii relevante cu cei doi, nu a publicat vreun rând până când Mitterrand, știind că sfârșitul îi este aproape, n-a mai făcut nimic să împiedice publicarea, pentru prima dată, a fotografiilor în care apărea împreună cu Mazarine, în 1994, în revista Paris Match.

Scrisorile către Anne arată o dimensiune mai puțin cunoscută a celui pe care oamenii îl asociau cu un sfinx al politicii mari și care a repoziționat Franța, la nivel cultural și militar, drept un jucător important pe scena internațională. Arată un Mitterrand îndrăgostit, disperat, sensibil, romantic, un Mitterrand făcând tăieturi din ziare și reviste cu subiectele și comentariile care ar fi putut-o interesa pe Anne pentru cariera ei de muzeograf, un  Mitterrand incapabil să se despartă de femeia iubită nici din rațiuni de stat… „Am nevoie de dumneavoastră pentru a vă  împărtăși toate gândurile mele, tot ceea ce fac, am nevoie să pot alerga la dumneavoastră în orice moment”, scrie Mitterrand în 13 aprilie 1964.

Mitterand și amanta secretă

În luptele sale politice, în cursele sale prezidențiale, pierdute și mai apoi câștigate, poate și în ura față de Ceaușescu și stima pentru unguri,  Mitterrand este animat de un singur gând și de o singură forță: Anne. „Cu dumneavoastră nutresc sentimente despre care n-am știut vreodată că există!” și nu are decât o singură dorință, „aceea de a servi, la rândul meu, vieții dumneavoastră!”. Restul îl aflați din scrisori…

 

                                                      Președintele Macron

Și a venit vremea celui mai tânăr președinte, de 39 de ani, Emmanuel Macron, căsătorit cu o doamnă de 63 de ani, fosta lui profesoară, Brigitte (Trogneux).

Povestea lor de dragoste este reală și interesantă. Brigitte Macron este piatra de temelie a vieții personale și politice a noului șef de stat, și intenționează să rămână așa. Începutul e simplu. Doamna cu 24 de ani mai în vârstă, era profesoară de franceză. Lui i-a fost doar profesoară de teatru la o școală privată din Amiens, fondată de iezuiți. El era elev de liceu când s-a îndrăgostit de ea. Era căsătorită și avea trei copii. A divorțat și s-au căsătorit. Acum este deja bunică a șapte nepoți. Cu Emmanuel nu are copii. AICI puteți vedea un dans al lor din tinerețe! Tinerețea lui!

Pe seama lor francezii fac multe glume referitoare la diferența de vârstă, mai ales pentru viitoarele alegeri prezidențiale din 2022, când Brigitte va fi de 68 de ani, fiind un handicap pentru cel care va avea atunci doar 44 de ani. Vor vedea cei care vor apuca evenimentul. După ce Donald Trump a câștigat alegerile din SUA, cu o soție mult mai tânără, mucaliții n-au avut altă treabă și cu folosirea aplicației photoshop au schimbat locul soțiilor, numind imaginea „schimburi comerciale de troc franco-americane”, publicând rezultatul pe rețelele de socializare. Noi îi reamintim baronului de Teleorman și Irinei sale că „aceasta nu e o defăimare”, politicienii defăimându-se singuri (theirself).

                                                  Franța, patria telegoniei

Și, uite-așa, în patria amorurilor imperiale, regești, a trois sau obișnuite, apare telegonia! Care zice, nici mai mult, nici mai puțin, că primul partener sexual din viața unei femei este important! Telegonia este o teorie, demonstrată cu ajutorul geneticii, care susţine că primul partener sexual din viaţa unei femei este tatăl genetic al copiilor săi.

De aici reiese ideea că, indiferent de bărbatul cu care o femeie face copiii, tatăl biologic de drept este primul partener din viaţa acesteia, ba, mai mult fiecare, partener sexual contribuie la dezvoltarea structurii ADN-ului copiilor săi.

Lăsând la o parte dramele în care femeile sunt părăsite de soţi pentru că odraslele nu seamănă cu ei, chiar dacă ele nu au întreţinut relaţii sexuale cu niciun alt bărbat, telegonia are dovezi certe, expuse de biologul şi filosoful francez Felix Le Dantec. Exemplul cel mai concludent este atunci când s-a încercat împerecherea unei iepe pursânge cu un mascul de zebră. Bineînţeles că nu a rezultat nimic, pentru că genomurile celor două specii sunt incompatibile, dar, mai târziu, când aceeaşi iapă a fost împerecheată cu un cal, spre surprinderea tuturor, mânjii au ieşit vărgaţi! Această întâmplare a fost punctul de pornire al teoriei telegoniei.

Cromozomii au capacitatea de a memora informaţie nu doar pe cale materială, ci şi pe cale ondulatorie, prin undele emise, țineți-vă bine, de molecule şi de atomi (acum nu vă apucați să numărați atomii). Cercetările au arătat că într-o iapă în care au ajuns spermatozoizii unei zebre mascul, ei au rămas o vreme acolo, apoi s-au „ventilat”. Rămaşi sub formă de corpusculi ondulatorii, de unde, de informaţii care rămân în memoria celulelor, aceştia ies la iveală („scot capul”) mai târziu.

În mod identic stau lucrurile şi în genetica umană. Un alt caz aparent straniu a fost explicat de geneticienii care au asistat la venirea pe lume a unui copil negru rezultat dintr-un cuplu de albi. Pentru că primul iubit al mamei fusese de culoare (fata dăduse crezare zvonurilor despre negrii „vârtoși”), informaţia genetică rămasă intactă a influenţat structura genetică a copilului, chiar dacă acesta a fost conceput cu un alb. Telegonia este o realitate, chiar dacă ne place sau nu, iar corpul uman se supune unor legi stricte din punct de vedere genetic, fiind noi din Paris, din Argeș sau din Teleorman.

Biologii moderni găsesc o posibilă explicaţie a fenomenului telegoniei prin „allele”, o secvenţă reprezentată de poziţia ocupată de un număr din codul ADN în cromozom. Aceste secvenţe de ADN alcătuiesc codul unei gene, iar un set de „allele” dau genotipul individual. Mai explicit şi mai pe scurt, primul bărbat din viaţa unei femei poate avea nişte secvenţe dominante care să se „lipească” de secvenţe din cromozomii femeii, producând un efect mai târziu.

„Al lele”, cum se pronunţă conform dicţionarului Encarta, posibil de origine protolatină, că v-am arătat că ne place etimologia și toponimia, seamănă al naibii de mult cu vorba aia românească străveche „al lelei”, când este vorba despre un copil cu tată incert.

În concluzie, telegonia caută să demonstreze că păstrarea virginităţii până la căsătorie nu e doar un principiu moral, ci şi genetic. V-am dat de gândit, fetelor? Informaţiile genetice dezordonate, introduse în viitoarea mamă o dată cu sperma străină, mai devreme sau mai târziu determină degradarea zestrei genetice a fătului, care se naşte cu o mulţime de afecțiuni. Fetelor, nu luați în serios un bătrân decrepit (ramolit. – Din fr. décrépit, lat. decrepitus. sursa: DEX ’09 2009)! Doar zic și eu!

Aceasta este cauza pentru care in ziua de astăzi copiii nu mai sunt la fel de sănătoși ca în trecut și mulți sunt autiști. Femeile întrețin foarte multe relații sexuale cu parteneri diferiți până să nască copii, iar informațiile genetice pozitive, dar si negative, rămân în interiorul mamei, influențând dezvoltarea fătului și, implicit, a copilului. Vă dați seama cine a guvernat Franța în cursul istoriei sau orice altă țară? Vă amintiți de Carol I? Dar acum lăsați telegonia și țineți-vă bine! Dacă aveți bani, mergeți la Marea Mediterană! Adică la….

                                                  Cap D’Agde

Cred că ați auzit de Bivolaru și de MISA lui. Era aventura oamenilor săraci sau a studenților, viitori procurori etc., cu spirala lor cu tot!  În orăşelul Cap D’Agde, de la Marea Mediterană, în Franţa, lumea vine să stea cât e ziua de lungă în pielea goală. Aici eşti luat la ochi sau la mișto, vorba dacului Mădălin Voicu, doar dacă te prezinţi în public acoperit cu vreun prosop, vreo cămaşă sau alt accesoriu vestimentar.

Aici nimeni nu poartă „textile”

Satul „naturist”„ din Cap D’Agde a fost înfiinţat la începutul anilor ’50. Aici vin an de an peste 40.000 de oameni şi stau cât e ziua de lungă numai în pielea goală. Dacă ieşi pe stradă cu o cămaşă pe tine, lumea te opreşte să te întrebe dacă ai păţit ceva sau dacă „abia ai venit”.

Orăşelul are 2 km de plajă, unde străjuiesc 2.500 de căbănuţe și hoteluri. Peste tot, în blocurile cu apartamente de închiriat, în hoteluri, magazine, cluburi, baruri, la poştă şi chiar în secţia de poliţie, toată lumea merge în pielea goală. Până şi producătorii sau (re)vânzătorii care vin la piaţă se dezbracă înainte să îşi pună marfa pe tarabe, pentru că altminteri nu cumpără nimeni de la ei.

În ciuda faptului că adeseori grupurile de tineri încing veritabile orgii pe plajă şi în apă, atmosfera în orăşel este una liniştită. Iar atunci când tinerii se încing, bătrânii fac roată în jurul lor şi se uită la partidele de sex care nu durează niciodată mai mult de 20 de minute, așa cum vă mint siturile alea porno.

Cap D’Agde este cea mai mare comunitate de nudişti din Europa. La ghişeele băncilor care şi-au deschis reprezentanţe aici sunt angajaţi doar casieri dezinhibaţi, care abia aşteaptă să renunţe complet la textile în timpul serviciului. Seara, după ora 20.30, regula goliciunii poate fi încălcată. Însă nu vă gândiţi că lumea începe să se înfofolească. Afară sunt 18-22 de grade Celsius, aşa că localnicii încep să pună pe ei voaluri transparente sau lenjerie intimă sexy. Dar atenție! Un sejur de o săptămână aici poate costa între 2.000 şi 3.000 de dolari.

2. Istoria relațiilor și a spionajului prin Franța și prin România

                                 Joc de șah între președinți

La Paris era sediul NATO. Spionii țărilor foste socialiste, în cadrul războiului rece, urmăreau să obțină informații militare despre țările NATO și despre planurile strategice și operative de la comandamentul NATO. Securistul Mihai Caraman, şeful rezidenţei spionajului românesc în Franţa, devenit spion în occident în 1958, acoperit ca funcţionar la reprezentanţa comercială română, a creat o rețea formată din 13 ofițeri de informații și funcționari francezi, pe unii fiind chiar în birourile comandamentului NATO. Securitatea română colabora cu serviciul sovietic de spionaj, denumit KGB (Comitetul Securității de Stat – Komitet Gosudarstvennoi Bezopasnosti), unde a fost școlarizat și Mihăiță-baci.

Vă dați seama ce informații au fost obținute acolo. La descoperirea rețelei s-a stârnit un mare scandal în serviciile de informații ale Franței și ale NATO. S-a luat chiar decizia de a muta sediul NATO de la Paris la Bruxelles, în Belgia, De Gaule însuși fiind de acord cu acest lucru, mutare ce s-a întâmplat în 1967, De Gaule, chiar de „cea”, adică de dreapta precum Orban, Bușoi sau Țurcanu, lăudându-l pe Ceaușescu în 1968.

Caraman, cu acoperire „comercială”, a folosit excelent dosarele burdușite cu informații, acțiunea sa făcând și subiectul unui roman „13 români fac să tremure NATO” (13 Roumains font trambler l`OTAN), iar ca recompensă, după revoluția iliesciano-petreromanistă din 1989, Petrică Neulander, desemnat prim-ministru, îl alege pe Caraman membru în guvern, șef al SIE! Vedeți legătura? Vă amintiți că Petrică, de fete fără de frică (fetele de la Apaca), avea mâinile legate și nu făcea nimic de capul lui sau al Mioarei Roman? Aceasta nu e o defăimare, vere, baroane D. Liviu, cu legea matale!

Așa că nea Mihai Caraman, putea să nu respecte regulile KGB, pregătit (școlit) fiind la Moscova, în spiritul acestor reguli? Probabil că fusese recrutat ca agent KGB în 1950. Că după „defectarea” lui Pacepa în 1978, chiar când eu eram la Hamburg, a fost trecut pe linie moartă. Dar pe 17 septembrie 1998, fiind interogat de Jean-Paul Valat, fostul „număr doi” din DST, Raymond Nart, a declarat că „Mihai Caraman a fost marginalizat de serviciul din care făcea parte pentru că era considerat agent sovietic”.

Însuși fostu-i boss, Ion Mihai Pacepa, șef al DIE până în 1978, a declarat pentru „L’Evenement du jeudi” (21 noiembrie 1996) că Mihai Caraman „este de mult un agent al serviciilor de spionaj sovietice, mai precis PGU (departament al KGB însărcinat cu adunarea de informații din străinătate)”.

Revenind la momentul inițial, totul se întâmpla la câteva luni după ce generalul de Gaulle a revenit la putere şi a pus bazele celei de a V-a Republici, după războiul din Algeria, după anii cu atentate, terorism şi proteste, de care am pomenit în capitolul precedent.

Recapitulând acum la rece, având în vedere ce a spus la București De Gaule despre Ceaușescu, naționalismul lui, cererea acestuia către militarii americani de a părăsi Franța, tare mi-e teamă că „descoperirea” rețelei Caraman ar fi fost ceva premeditat, dar asta nu o vom ști niciodată.  Oficial, se spune că totul s-a datorat trădării adjunctului lui Caraman în ale spionajului, Dan Iacobescu, ofiţer din ambasada română din Paris, care a trecut canalul în 1969 la englezi, așadar la un an după vizita lui De Gaule la București, s-a pus la dispoziția  MI 6 şi a dat totul pe goarnă, poate de capul lui, dar parcă mai degrabă la ordin, în cadrul „luptei dintre servicii”!

Au căzut atunci, printre cei 13, francezii recrutați de Caraman, pentru bani, din lăcomie, alţii din motive ideologice sau pentru sex, precum Imre Nahit, Robert Van de Wielhe, Francisc Roussilhe, Pierre Rocheron, colonelul Charles de la Sale, fost pilot de vânătoare din escadrila Normandie-Niemen, care s-a sinucis.

Oare de ce în 1969, la un an după vizita lui De Gaule la Ceaușescu, Caraman, a fost doar expulzat și nu judecat? V-ați prins? Colaboratorii francezi au fost judecați și condamnați  în anul 1971, la un an după căderea lui De Gaule, de către Curtea de Siguranță a Statului (Court de Surete de l’Etat).

Și așa au continuat evenimentele precum cel cu dispariția la Paris a lui Virgil Tănase în 1982, când la putere era Francois Mitterand, pentru care e decorat la București de Ceaușescu agentul român, Matei Haiducu (Hirsch), când Francois Mitterand amână, apoi anulează definitiv vizita in România. Haiducu se intoarce în Franța, unde își duce și familia, apoi se anunță că Tănase nu a dispărut! Acum faceți legătura cu 1989? Abia după „îngrămădeala din decembrie”, inclusiv cu participarea „ziariștilor” francezi, la câtva timp, Mitterand a venit la București, dar la Iliescu! Ulterior, Haiducu, Tănase și Goma apar împreună la o conferință de presă, Haiducu se predă DST! A dracului chestie! Se  zice că N. C. dăduse ordinul să îi omoare pe Goma și pe Tănase! Să nu fi știut nimic Postelnicu și Vlad?

Cu președintele socialist Francois Mitterand a fost prieten bun și Charles Hernu, ministru al apărării între 1981 – 1985. Dar „gagiul mason” Hernu, vorba dacului Mădălin Voicu, a fost spion în favoarea țărilor din Tratatul de la Varșovia.  Asta s-a demonstrat mai târziu, când Mihai Cara(i)man, șeful noului SIE a predat către DST, la Paris, „dosarul Charles Hernu”. Tânăr politician de „hăis”, Hernu  a fost recrutat de un spion bulgar, Raiko Nikolov, având numele de cod „Vinogradov”, furnizând mulți ani, contra cost, informații utile esticilor.

Ajuns deputat, pe Hernu îl preia pe cont propriu KGB (sub numele de cod „Andre”). Când vine la putere De Gaule în 1958, nu mai e deputat (tocmai când Mihai Caraman soseşte în Franţa). În 1962 Hernu acceptă să dea informaţii românilor (Hernu primise de la DIE indicativul „Dinu”). Apoi, ca primar și deputat, din nou colaborează cu KGB, a vândut informații de top.  Și devine ministru al apărării sub Mitterand. Francois! Dosarul predat la DST de Caraman, şeful SIE, a fost arătat lui Mitterand, care a cerut ca totul să rămână strict secret. Abia în 1996 presa pariziană a aflat. Dar Hernu murise în 1990.

                                                           Nedumeriri la revoluție

Acum e acum! În 1989, Gorbaciov și Bush au hotărât la Malta nu numai să îl doboare pe Ceaușescu, ci și să distrugă România, s-o subordoneze intereselor noilor imperii economico-financiare, s-o reîndatoreze. Și după aproape trei decenii se vede că au reușit! România a fost atacată de forțele profesioniste ale statelor celor două tratate.   Nu au fost doar forțe SPETZNAZ și OMON, au fost și subunități maghiare, franceze, unii zic că și germane, antrenate la Debrețin, alături de fugari români. Cu unul din acești fugari aveam să mă întâlnesc, eu și maiorul Băcanu, la Budapesta în 1990, pe timpul cutremurului din București. Zicea că e chelner la restaurantul hotelului, dar prea se ocupa de militarii români, părând a nu fi cunoscut de restul personalului.

Petre Roman, prim-ministrul acelor ani, a recunoscut că în octombrie 1990 i-a cerut șefului SIE, generalul Caraman, să dispună retragerea celor 26.000 de agenți sovietici sub acoperire, KGB și GRU,  aflați in România din 1989, găzduiți și protejați de autoritățile române.

E de presupus că cei 26.000 de agenți, printre care basarabeni vorbind perfect românește, au jucat, timp de un an, rolul unei imense armate secrete, de consolidare, prin toate metodele cunoscute din arsenalul clasic al KGB, a primului regim postcomunist din fostul Pact de la Varșovia readus pe orbita Moscovei.

Cheia de boltă a acestei realinieri a fost tratatul româno-sovietic, în primăvara anului 1990, încheiat de Iliescu și Gorbaciov prin care, partea română accepta, singura din Europa răsăriteană, ca eventualele alianțe prooccidentale de securitate ale țării să fie aprobate de Moscova.

Dar noi vorbim de Franța lui Mitterand în 1989. Disidentul rus Pavel Stroilov a arătat, în urma consultării arhivelor furate din Fundația Gorbaciov, că au existat planuri avansate franco-sovietice de creare a unei Confederații Europene Socialiste. El a destăinuit, într-un interviu pentru Hotnews, că revoluțiile din 1989 au fost „plănuite și înscenate de KGB, iar FSN a fost complet sub controlul sovieticilor. Și la viitorul proces al lui Iliescu și Roman se va spune asta?

Dar în decembrie 1989 erau mult mai mulți „străini” intrați în România sau pregătiți să intre. Conform unor statistici, se estimează la 67.000 numărul invadatorilor sovietici intrați în țară, „turiștii” sovietici formau forța de șoc „spetznaz”, constituită din operativi ai GRU (serviciul secret al armatei sovietice), care acționau in civil (visautniki). La granițele României se semnalează constituirea unor forțe de invazie: la granita cu URSS, în zona Galați Brăila s-a semnalat o forță de intervenție sovietică de comando „spetznaz”. La granița cu Bulgaria, la Ruse se semnalează o concentrare a subunităților franceze GIGN, în timp ce la frontiera româno-ungară se aflau subunități vest-germane din cadrul cunoscutei forte CSG-9. Dacă mai punem la socoteală și ziariștii….

Dintr-un interviu al fostului specialist în informații al DIE, Filip Teodorescu (cel care a fost rechemat de la postul din vest chiar în 1978, când eu eram la Hamburg și când a trădat Pacepa), reiese că implicarea serviciului de spionaj francez în treburile din România a fost efectivă, nu numai în 1989. Au fost prezenţi întotdeauna, ca şi azi.

Francezii au acţionat şi în decembrie 1989, în special în Bucureşti, chiar și fizic. Doi ofiţeri din cadrul ambasadei de la Bucureşti s-au implicat în incitarea celor din Piaţa Universităţii şi, din întâmplare, au fost reţinuţi. Aveau statut diplomatic. Până s-au lămurit, i-au dus la Miliţia Capitalei, unde au început să vocifereze că sunt diplomaţi şi au imunitate. A fost anunţată direcţia de contraspionaj. „Au mers doi colegi de-ai noştri, care ştiau şi franceză, şi i-au întrebat ce fac acolo. Au fost văzuţi şi filmaţi cum îi îndemnau pe ceilalţi. Nu ne-am supărat pe ei. Unul a şi recunoscut – Da, ne-au trimis, am primit ordin şi asta am făcut. Celălalt a încercat să mai tragă de timp, să-şi menţină, chipurile, neamestecul, dar până la urmă a recunoscut. I-au retras ai lor.”

Tot Filip Teodorescu explică adversitatea lui Mitterand, cu toate că era de „hăis”, față de Ceaușescu, pe care De Gaule, cel de „cea”, îl aprecia. François Mitterand a fost vehement la adresa României. A făcut o declaraţie dură şi multă lume nu şi-a explicat de ce. El a avut o relaţie bună cu Nicolae Ceauşescu. Când au avut loc alegerile din Franța, Ceauşescu i-a trimis o sumă importantă de bani, ca să o folosească în campania lui electorală. Suma aia de bani a fost „caterisită” de alţii şi nu a mai ajuns la el. Mitterand a fost supărat că Ceauşescu i-a promis şi că nu i-a mai trimis. Relaţia lui a fost exact împotriva României, dar favorabilă Ungariei, care a contribuit cu mai mulți bani.. Mitterand a fost supus unei diversiuni de propriul lui serviciu de informaţii, care l-a dezinformat. Nu l-au informat şi reacţia a fost cea cunoscută. A fost o chestiune strict personală. Prezenţa ministrului francez la Bucureşti, imediat după 22 decembrie 1989, este legată tot de această chestiune.

Francezii au acţionat şi în decembrie 1989, în special în Bucureşti, chiar și fizic. Doi ofiţeri din cadrul ambasadei de la Bucureşti s-au implicat în incitarea celor din Piaţa Universităţii şi, din întâmplare, au fost reţinuţi. Aveau statut diplomatic. Până s-au lămurit, i-au dus la Miliţia Capitalei, unde au început să vocifereze că sunt diplomaţi şi au imunitate. A fost anunţată direcţia de contraspionaj. „Au mers doi colegi de-ai noştri, care ştiau şi franceză, şi i-au întrebat ce fac acolo. Au fost văzuţi şi filmaţi cum îi îndemnau pe ceilalţi. Nu ne-am supărat pe ei. Unul a şi recunoscut – Da, ne-au trimis, am primit ordin şi asta am făcut>>. Celălalt a încercat să mai tragă de timp, să-şi menţină, chipurile, neamestecul, dar până la urmă a recunoscut. I-au retras ai lor.”

Tot Filip Teodorescu explică adversitatea lui Mitterand, cu toate că era de „hăis”, față de Ceaușescu, pe care De Gaule, cel de „cea”, îl aprecia. François Mitterand a fost vehement la adresa României. A făcut o declaraţie dură şi multă lume nu şi-a explicat de ce. El a avut o relaţie bună cu Nicolae Ceauşescu. Când au avut loc alegerile din Franța, Ceauşescu i-a trimis o sumă importantă de bani, ca să o folosească în campania lui electorală. Suma aia de bani a fost „caterisită” de alţii şi nu a mai ajuns la el. Mitterand a fost supărat că Ceauşescu i-a promis şi că nu i-a mai trimis. Relaţia lui a fost exact împotriva României, dar favorabilă Ungariei, care a contribuit cu mai mulți bani.. Mitterand a fost supus unei diversiuni de propriul lui serviciu de informaţii, care l-a dezinformat. Nu l-au informat şi reacţia a fost cea cunoscută. A fost o chestiune strict personală. Prezenţa ministrului francez la Bucureşti, imediat după 22 decembrie 1989, este legată tot de această chestiune.

Cam neclară este și moartea a trei ziariști la revoluția din 1989. Despre ziariştii străini care au transmis în direct Revoluţia Română, Sergiu Nicolaescu a declarat într-un interviu pentru „Adevărul” că „erau un pic agenţi”. Cât de agent era belgianul Danny Huwé, mort în 25 decembrie în Drumul Taberii, la Răzoare, unde are și o statuie? Louis van Dievel, unul dintre colegii lui Danny Huwé, a scris în 2009, la 20 de ani de la moartea jurnalistului un editorial emoţionant. Despre pasiunea lui Danny pentru maşinile vechi, despre nesfârşitele glume de redacţie, despre ţigările sudate şi sticlele de şampanie pe care le destupau după zile de muncă ce se încheiau dincolo de miezul nopţii. La finele anului 1989, redacţia televiziunii VTM s-a împrăştiat către răsăritul continentului pentru a acoperi în direct căderea comunismului. Louis van Dievel a mers la căderea zidului Berlinului, Danny Huwé – în România. Așa era misiunea? În Ajunul Crăciunului a trimis un reportaj de la graniţa româno-bulgară. Ori am pomenit ce subunități franceze așteptau la Ruse!

Alţi doi ziarişti străini au murit în România în timpul Revoluţiei din decembrie 1989: Ian Henry Perry (Sunday Times) şi Jean-Louis Calderon. Noi ne referim doar la al doilea, deoarece numele lui a fost dat unui bulevard, ca să vedeți cum e lăsată toponimia pe mâna nu știu cui. Că după legea propusă de Crin Antonescu sunt interzise anumite nume de români celebri. Jean-Louis Calderon avea 31 de ani în decembrie 1989, două fiice, şi o carieră de ziarist obişnuit cu riscurile. Colaborase cu mai multe posturi consacrate de televiziune (printre care „Europe 1″ sau „La Cinq”). În noaptea de 22 decembrie 1989, Calderon se afla în Piaţa Palatului din Bucureşti. Prins într-un schimb de focuri, jurnalistul s-a adăpostit în spatele unui tanc. Tancul a fost brusc „atacat”, dinspre Comitetul Central al Partidului Comunist, de un ARO, asupra căruia s-a tras intensiv. Se credea că e plin de „terorişti”. Panicat de „atacul” maşinii ARO, tanchistul a trecut cu şenilele peste un grup de tineri, printre care şi Jean Louis Calderon. În memoria sa, o stradă mică din Bucureşti (fosta „Alexandru Sahia”), transformată în bulevard, îi poartă numele. Și un liceu teoretic din Timişoara a fost botezat „Jean Louis Calderon”.

                                               Români care au acționat și în Franța

Nu sunt prea multe informații la dispoziție asupra românilor care au acționat în Franța în numele diferitelor servicii. Încercăm să dăm puține exemple. Vera Atkins este considerată „Cea mai importantă agentă secretă din cel de-al doilea război mondial”.

 Vera Atkins

William Stevenson, unul din biografii Verei Maria Rosenberg spunea despre ea că era o femeie care, desi avea o înfățisare plăcută, „nu a fost niciodată iubită”. Comportamentul său era mai degrabă „rece si distant”. A debutat cu spionajul economic.

Vera s-a născut la București, într-o familie evreiască. Numele Atkins și l-a luat mai târziu, după numele de fată al mamei sale, fiica unor industriași din Africa de Sud. Biografii oficiali ai Verei spun că primele relații ale agentei cu serviciile de spionaj britanice au început înainte de război, când, fiind funcționară angajata a unei companii de petrol, le-a furnizat ofițerilor MI5 informații importante. În 1933, familia Rosenberg emigrează în Anglia, iar Vera studiază limbile moderne în Paris, la Sorbona.

După începerea războiului, se reîntoarce în Anglia, iar în 1941 este angajată a secției franceze a SOE, devenind ofițer de informații. Vera este o vedetă a serviciilor secrete, un profesionist extraordinar, fiind antrenorul a 470 de agenți secreți (dintre care 39 erau femei) care urmau să fie trimiși în Franța, in acea epocă sub ocupație nazistă.

După încheierea războiului, din proprie inițiativă, Vera a plecat în Germania pentru a investiga motivele și împrejur