Era prin toamna lui ’85. Venisem de la școală obosit, eu și fratele meu, Ionuț. Am intrat
în casă și bunica ne-a întâmpinat din prag:
– Lăsați ghiozdanele! Mergeți repede la Union, se dă cârnați polonezi!
Acasă nu mai aveam decât pâine cu untură. Mâncasem așa de o săptămână întreagă și
deja nu mai puteam. Am plecat amândoi, supărați, spre magazinul Union, știind că ne așteaptă o
coadă kilometrică. Ne țineam strâns de mână, să nu ne pierdem în mulțime. Avansam greu,
împinși din toate părțile. Când, în sfârșit, am ajuns aproape de tejghea, o împingere violentă ne-a
trântit pe jos. Am fost călcați în picioare. la propriu, acolo, în fața cârnaților polonezi. Oameni
erau disperați, înfometați, înnebuniți de ideea de a prinde, măcar, doi cârnați polonezi. În
înghesuiala aceea, un domn ne-a văzut. Ne-a tras de acolo, ne-a ridicat și ne-a dat doi cârnați
polonezi.Nu am mai apucat să cumpărăm nimic. Am mers acasă, am intrat în tăcere în scara
blocului și am stat acolo, pe trepte, plângând. Mâncam din cârnații primiți de la acel nenea
necunoscut, cu lacrimi în ochi, și cu burta goală de zile întregi.
Florin Țene junior
( Din volumul Amintiri de pe timpul comunismului suveranist.)