Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    „Când se auzea de banda lui Coroi, era spaima lumii!”

    „Când se auzea de banda lui Coroi, era spaima lumii!”

     

    Gheorghe Coroi s-a născut 8 mai 1911, în comuna Durnești, plasa Ștefănești, județul Botoșani și a murit în anul 1979 la București, unde a și fost înmormântat. A fost însurat de două ori; cu prima soție, Hareta Ștefan, din Guranda, căsătorit la 25 ianuarie 1930, la Durnești, a avut o fiică, decedată de mică, de scarlatină, și un fiu, mort în tinerețe la Brașov, într-un accident de motocicletă, iar cu a doua, o băcăuancă, alți doi copii. Și-a alcătuit o bandă din care au mai făcut parte șase tâlhari (Bălăucă, Bolfan, Căsăndrel, Mazăre, Simionescu și Ungureanu), înarmați cu pistoale, puști și cuțite, cu care s-a stabilit în Pădurea Guranda și a comis peste 70 de jafuri în județele Botoșani, Dorohoi și Iași, între anii 1930 și 1935. După ce a fost prins în anul 1933 la marginea Botoșanilor, a evadat imediat din penitenciarul local, dar a fost arestat din nou la 1 aprilie 1935 și judecat pe baza unui dosar penal conținând 14 volume legate ce cumulau peste13.000 de file. Procesul, în care au fost angrenate circa 600 de persoane, dintre care 34 de acuzați, 40 de juriști şi restul martori, s-a judecat mai întâi la Botoșani și apoi la Bacău, fiind cel mai răsunător din epocă. La 8 decembrie 1936, a fost condamnat la șase ani de temniță, din care a executat trei ani și jumătate. Martori oculari l-au văzut în anul 1944, în gara Brașov, într-un convoi de deținuți în timpul evacuării din calea rușilor, după care a intrat în partid și în Miliție, lucrând prin Ardeal; a mai fost văzut prin anii ’50 coborând dintr-o mașină neagră la primăria din Durnești, unde a vorbit câteva minute cu primarul și apoi a plecat la fratele său, care locuia două case mai la vale. Scriitorul ieșean Boris Crăciun a semnat romanul biografic romanțat „Bandiții și jandarmii” (1993, reeditat în 2009) și scenariul radiofonic pentru serialul omonim în zece episoade, difuzat la începutul anilor ’70 la Radio Iași. I-au fost dedicate balade și scenete populare, care au intrat în folclor. La 6 septembrie 2021, a fost inaugurat un ansamblu memorial lângă Pădurea Guranda – Zgârieta din comuna Durnești.

    Maria Popovici s-a născut în anul 1917, într-un sat vecin cu al lui Gheorghe Coroi și a murit în prima parte a anilor 2000, la Iași, unde a și fost înmormântată. L-a cunoscut în anul 1933 și, până în anul 1935, când a fost arestat, a fost una dintre multele lui ibovnice. Mai târziu, a fost căsătorită, dar nu a avut copii. De când l-a întâlnit și până în ultima zi a vieții sale, i-a păstrat cu sfințenie fotografiile, iar cu una dintre ele a dormit sub cap, ascunsă în fața de pernă. Interviul de mai jos a fost realizat la 17 iulie 1999, în casa ei de pe strada Lascăr Catargi din Iași, în care își retrăia în singurătate amintirile.

    – Cum vă numiți?
    – Popovici Maria îmi spune.

    – În ce împrejurări l-ați cunoscut pe Coroi?
    – Noi eram fete și aveam Mănăstirea Cozancea aproape. Erau călugări acolo și s-a amorezat de mine Brânzei, unul dintre ei. Coroi, care era în legătură cu el, a aflat de mine de la călugăr: „Gică, am fete care vin din cutare sat și este una tare frumoasă…” De unde și până unde, se trezește tata cu o scrisoare: „Uite, ne-a trimis Coroi o scrisoare; e pentru tine, Maricică.” „Da’ ce are el cu mine? Nici nu-l cunosc!” Și… s-a supărat tata. Într-o zi, vin doi tineri – era Coroi cu încă unul. „Ce faci, Maricică?” – mi-a zis. „Da’ de unde mă cunoști, mă rog?” „Te cunosc!” – și-a-nceput a râde. Pe urmă, a dat mâna cu tata, cu mama, i-am invitat în casă, au stat… Lumea din sat a aflat că e Coroi la Popovici. Au venit flăcăii, da’ el a încuiat ușile: „Nu le da drumul, Maricică; să nu-i lași să mă vadă!” Și nu le-am dat drumul. …Așa ne-am cunoscut.

    – Ce vârstă aveați?
    – 16 ani; Coroi era bătrân față de mine.

    – Cam cât avea?
    – 25 de ani; era căsătorit, avea doi copii, lăsase femeia la Guranda și s-a apucat de prostii…

    – Ce a vrut, de fapt, de la dumneavoastră?
    – A auzit că sunt frumoasă și tata are pământ mult; după ce scăpase din pușcărie, era sărac… Când m-am dus la el, la Guranda, erau, într-adevăr, lucruri frumoase în casă, da’ de mâncare… ioc! Întotdeauna când mă chema la el, îi duceam câte o rață sau o găină tăiată, că ei n-aveau nimic după ce ieșise din pușcărie.

    – Tatăl dumneavoastră era înstărit?
    – Era, că avea pământ… Era gospodar.

    – Oare Coroi a vrut să se căpătuiască sau chiar v-a plăcut?
    – M-a plăcut, că eram frumoasă tare. Și tata, săracul… A venit șeful de post din sat: „Vai, domn’ Popovici, nici nu e om așa cuminte ca mata… Cum de l-ai primit pe Coroi?” „Da’ mă-ntrebi pe mine, domnu’ șef? Mi-a trimis scrisoare și pe urmă a venit.”

    – Ce fel de faimă avea Coroi? Văd că lumea se ferea de el, dar alții spun că era un om bun.
    – Domnule, cu mine se purta frumos; eram tânără față de dânsul.

    – De ce s-a ferit tata?
    – Eu știu de ce? A zis că era un bandit și așa, și pe dincolo…

    – Oare de unde i-a venit gustul pentru haiducie?
    – Cine știe, că avea copii… Da’ dacă i-a intrat în sânge haiducia asta… Eu cred că n-a fost sănătos la cap.

    – După părerea dumneavoastră, care l-ați cunoscut mai bine, ce credeți că a fost: bandit sau haiduc?
    – El mi-a spus că n-a făcut crime, că e haiduc; și că în pădure, la Guranda, când a fost încăierarea aceea, dacă nu-și pierdea oamenii nu se lăsa de haiducie.

    – Povestiți-mi cum a fost atunci.
    – Mi-a spus el că a scăpat ca prin urechile acului de nu l-au împușcat, că erau jandarmi mulți și ei erau puțini…

    – Câți erau în banda lui?
    – Șase, și cu el, șapte; puteau să se ațină la atâta armată? Când au înconjurat toată pădurea Guranda, oamenii lui au fost împușcați.

    – Câți au murit atunci?
    – Au fost împușcați Bolfan, Măzărel [Mazăre], Căsăndrel; și altădată, după aceea, a fost omorât și Simionescu.

    – Și-a scăpat Coroi, cu ceilalți trei?
    – Da, că au fugit…

    – De fapt, jandarmii pe el îl căutau…
    – Da, pe el.

    – El întotdeauna scăpa; cum de se întâmpla asta?
    – Eu l-am întrebat de mai multe ori: „Da’ cum de scapi mereu?” „Treaba mea cum scap!” N-a vrut să-mi spună.

    – Încercați să-l descrieți; cum arăta?
    – Era frumos… Tare frumos era! Brunețel spre blond… Parcă eram frați amândoi.

    – Vă potriveați?
    – Da; el mi-a și spus: „Măi, Maricică, parcă suntem frați; nu semăn cu soră-mea cum semăn cu tine.”

    – Ce i-a plăcut la dumneavoastră?
    – Nu știu; eu școală n-am avut decât patru clase, da’, orișicât, am știut școala lumii.

    – A fost atras de frumusețea dumeavoastră…
    – Cred… Dacă a venit el la mine pe jos, peste dealuri, de la Durnești până în satul nostru…

    – L-ați iubit?
    – Dacă am văzut ce e acolo, la el… Tata a spus: „Coroi trebuie să te ia pe tine ca să mă distrugă pe mine, cu gospodăria și toate pe care le am; trebuie să fie calici acolo.” Eu am tăcut și tata mi-a spus: „Taci din gură, că ai să iei o bătută de la mine…”

    – Ca bărbat, avea calități?
    – Dacă el a fost bandit… Era, așa… fluturatic. Când mă duceam la primblare cu dânsul și cu soră-sa, Aneta, ne lăsa, se ducea înainte, se-nturna înapoi… Iar soră-sa îi zicea: „Măi, Georgică, da’ ce ai în tine, măi?” El, pesemne, avea nervii aceia de fugit… de furat… Mi-a spus că, într-o curte, nu s-a putut apropia de câini: „Maricică, era un boier mare pe-un câmp… Avea curte și moșie mare… Și niște câini, de nu m-am putut apropia.” N-a-ncercat numai o dată, ci de vreo 20 de ori… Da’ tot n-a putut să intre acolo. A zis că așa ceva nu i s-a mai întâmplat de când a hoinărit.

    – Povestiți-mi una dintre loviturile reușite; cum proceda?
    – Se ducea la casa boierului și zicea direct: „Eu sunt Coroi și-mi dați atâția bani.”

    – Și-i dădeau bani pentru că le cerea el sau aveau loc încăierări?
    – Lua banii singur! Ce să mai zică aceia, când auzeau că-i Coroi? Îi punea cu fața la perete.

    – Cum s-a purtat față de dumneavoastră?
    – S-a purtat frumos… Da’ eu, dacă aveam 19 ani, eram proastă pe atunci; dacă aș fi avut mintea de acum, era bine…

    – Avea faimă proastă?
    – Avea apucături… Da’ cu mine s-a purtat foarte frumos.

    – Ați fi vrut să-l luați de bărbat?
    – Era un bărbat bine, da’ dacă avea apucăturile lui…

    – Dar, la vârsta aceea, l-ați fi luat?
    – Da, l-aș fi luat…

    – Câți ani ați fost prieteni?
    – După ce m-am stricat cu el, tata nu m-a mai lăsat să ies în sat, că a zis că-i e rușine; că lumea a aflat că m-am întors acasă.

    – Tata era împotrivă să aveți bărbat?
    – Nu era împotrivă, da’ a zis că să pățesc rușine ca și cu Coroi?

    – Lumea spune că avea câte o ibovnică în fiecare târg…
    – Păi, iaca de asta a pățit-o! Ce i-or fi trebuit lui atâtea femei prin toate părțile?

    – Dacă era arătos…
    – Ei…

    – Câți ani aveți?
    – 82.

    – Și mai aveți pe cineva?
    – N-am pe nimeni…

    – Dacă ar fi trăit Coroi, ați mai fi dus-o așa greu?
    – Nu știu… Da’, cum am fost bine odată și el era mai mare ca mine, nu trebuia să aibă atâtea muieri. Eram bine, domnule… Aveam un păr creț și frumos… Doar m-ai văzut în fotografiile cu el; și în ele sunt ieșită la minut. Îmi spunea: „Dacă s-ar atinge cineva de tine, îl omor!” Băieții din sat s-au supărat pe mine; m-am dus la un bal și m-au înconjurat: „Măi, Maricică, te-ai prostit, măi, fată, ce ți-a trebuit Coroi? Dacă ar veni, l-am gâtui toți!”

    – Dar nu-l iubea lumea?
    – Nu-l iubea în sat.

    – De ce să nu-l fi iubit, dacă era așa de bun cu oamenii?
    – A fost bun cât a hoinărit, da’ pe urmă a rămas sărac. Soră-sa n-avea servici, mă-sa la fel și, de supărare, era bolnavă. Ce să mănânce trei inși? Mai venea și băiețelul pe la el… Erau tare săraci.

    – Cum a fost prins?
    – La Dodoi [Alexandru Ionescu-Dodoi din Sulița, tatăl Adelei, amanta lui Coroi] a fost prins; au înconjurat jandarmii casa, el a-ncuiat ușile și nu le-a dat drumul până n-a venit avocatul lui și un procuror de la Botoșani, care l-a luat și i-a fugărit pe toți: „Duceți-vă, că acum eu sunt cu dânsul.” Procurorul a fost plătit și el n-a făcut pușcărie; l-au ținut în Botoșani, i-au dat locuință, de mâncare și de băut, că a avut bani. Iar, când i-au dat drumul, de unde să mai aibă?

    – În ce relații a fost cu jandarmii? O fi fost mână-n mână.
    – Da, el avea jandarmeria plătită; le dădea bani și trecea prin fața lor.

    – După ce a ieșit din pușcărie, la un moment dat i s-a pierdut urma; unde s-a dus?
    – Am auzit că a fost șef la Siguranță și, apoi, la Securitate în București. Regele Mihai l-a chemat să vadă ce fel de om e, că apare și dispare, și i-a dat post; asta s-a-ntâmplat.

    – Cum a murit?
    – Am auzit că l-ar fi împușcat rușii.

    – De ce s-a lăsat de haiducie?
    – Dacă nu-i pierdea pe cei trei din banda lui, el nu se lăsa; mi-a și spus: „Măi, Maricică, dacă nu-i pierdeam pe ăștia la Guranda, eu nu mă lăsam; am plâns după ei și m-am predat și eu.”

    – Erau cei mai buni oameni ai lui?
    – Tii… Când se auzea de banda lui Coroi, era spaima lumii!

    Florin Bălănescu

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5