,,Când e ceasul al 12-lea?”, Romulus UNGUREANU; Botoșani : Agata, 2022
Prefața: Dana Iuliana HREAPCĂ
Coperta: realizarea artistică de Dana Iuliana HREAPCĂ
Corectura: Florentina BOICU

Deja prin intermediul titlului “Când e ceasul al 12-lea?” se concretizează un apel la participativitate dinspre partea cititorilor, astfel invitați să fie părtași la un dialog de investigare a timpului și implicit la auto-circumspecție. O investigare la care poetul Romulus Ungureanu contribuie prin acest volum de poezii, și la care se angajează prin filiera unei meditații asupra timpului din perspectiva celui ce a avut conjunctura de a participa la o fundamentală și complexă narațiune a propriei vieți. Așadar, punctul său de vedere nu este delimitat de o vedere aeriană, impersonală și detașată, ci dimpotrivă, este presărat de cele mai intrinseci reflecții.

Cadrul formator al poetului se dezvăluie astfel având o adâncă înrădăcinare în spațiul particular al Moldovei și cu precădere cel al Botoșanilor, ceea ce conduce la o rezonanță și relaționare eventual mai personală din partea publicului care împarte același context teritorial și cultural. Cu toate acestea, invariabilitatea desfășurării timpului transformă pe toți în actori egali ai consecinței scurgerii acestuia, cititorii fiind adunați astfel sub numitorul comun al poate celei mai prozaice universalități imuabile.

Viziunea poetului în contextul acestei incursiuni este predominant în tangență cu condiția umană, spiritualitatea și conceptul de destin, fatalism, și autenticitatea vieții. Permanența lucrurilor și emoțiilor sunt imposibile, așadar evanescența statornicirii acestora este lamentată. În poezia lui Romulus Ungureanu, natura este deseori un punct de referință al trecerii timpului, dar nu autonom, ci ca circumstanță subordonată manifestărilor umane, instrumentalizată pentru a încadra și amplifica o idee sau o trăire.

Inevitabil, o introspecție oricât de subiectivistă asupra conceptului timpului, va fi riguros și inevitabil racordată la contextul exterior, al laturilor existenței umane ce se desfășoară în marele câmp al lumii. Se pot nota astfel unele preocupări raportate la contextul social și cu predilecție la cel cultural – unde există o tendință de a exalta trecutul în detrimentul prezentului, cu o oarecare valență nostalgică. Această instanță poate fi văzută ca fiind omolog al unei alternative preocupări a poetului despre trecutul ce-i pare impetuos și prezentul care-și poate pierde intensitatea, un prezent concordant cu o eventuală umbrire a trecutului. Dar asemenea metaforei uriașilor și piticilor, utilizate în scopul personificării trecutului și respectiv prezentului, pentru a infirma, se poate recurge la popularizata interpretare conform căreia este cert că priveliștea oportuniștilor pitici de pe umerii uriașilor este excesiv mai vastă și atotcuprinzătoare comparativ cu orice le-a fost cu putință uriașilor să privească.

În ciuda aparentei sumbre perspective asupra scurgerii timpului, gradațiile ierarhiei cronologice nu sunt automat nuanțate în culori mohorâte, fiecare treaptă avându-și particularități și circumstanțe inerente, materializate ulterior în ineluctabilul final.

Cu toate că titlul are potențialul de a denota o precipitată interpelare adresată cititorului, aceasta se transfigurează într-o invitație sau sugestie la o meditativă introspecție și incursiune în arhiva a ceea ce colectiv, în nescris acord, numim cronologia vieții.