Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: © Casa Memorială Mircea Motrici din Udești, Arhiva personală.
Agata © 1994 – 2026 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Despre Casa Memorială Mircea Motrici din satul Udești, comuna cu același nume, județul Suceava, ghidul Rozalia Motrici mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2010, în incinta acesteia.

– Doamnă Rozalia Motrici, cine a fost soțul dumneavoastră?
– Mircea Motrici s-a născut la 24 martie 1953, în satul Udești, comuna omonimă, raionul Suceava, regiunea cu același nume, ca unic fiu al lui Vasile și al Vioricăi Motrici. A făcut primele opt clase la școala generală din sat, după care a urmat Liceul Petru Rareș din Suceava și Facultatea de Jurnalism [astăzi, Facultatea de Științe Socio-Umane a Universității Lucian Blaga] din Sibiu. A debutat ca radioreporter în 1980, la Radio Iași, iar, în 1991, a devenit corespondent pentru județul Suceava al Societății Române de Radiodifuziune. A scris opt cărți de proză, reportaj și poezie, o alta de versuri, publicată postum [plus alte cinci volume și două compact-discuri apărute ulterior], și a îngrijit apariția a opt titluri din opera arhimandritului Dionisie Udișteanu. A primit mai multe premii și diplome, precum și titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Suceava. A murit la 16 mai 2007, la Suceava, fiind înmormântat în satul natal. A intenționat să înființeze în casa părintească un centru cultural, unde să invite prieteni scriitori, jurnaliști și din alte domenii, dar, până la urmă, locuința a devenit, la 9 mai 2009, casă memorială, pe care am întemeiat-o împreună cu regretatul lui tată.

– Descrieți, vă rog, interiorul muzeului.
– Casa, simplă, țărănească, este alcătuită din trei camere. În biroul de vară, se află microfonul, care i-a fost prieten de nădejde în transmisiunile din Bucovina, Cernăuți, Basarabia, Muntele Athos și Japonia, mașina de scris, la care a redactat primele volume, telefonul, ochelarii, coli de hârtie, un pix, ceasul de la mama sa, un altul de la bunica lui, o icoană reprezentându-l pe Ștefan cel Mare [și Sfânt] – îi plăcea să spună, mereu, că e reporterul marelui domnitor –, o alta de la Sfântul Munte, un telefon de radiolocație din vremea când a lucrat în aviație, cărțile sale editate, diplome și medalii primite din partea unor asociații și fundații culturale, biblioteca, incluzând exemplare cu autograf, fotografii ale părinților, bunicilor și mai multor personalități, suveniruri pe care le-a adus din Japonia și obiecte tradiționale primite cu diferite ocazii. În următoarea încăpere, sunt expuse medalii și diplome ce i-au fost acordate la apariția cărților lui și volumele arhimadritului Dionisie Udișteanu; când i-a descoperit manuscrisele, el a întrerupt scrierile sale și s-a ocupat de opera părintelui. Urmează camera tradițională, în care a copilărit, unde se găsesc soba cu plită, o oală de fiert sarmale, o cofiță de apă, o covată în care se frământa aluatul pentru pâine, plăcinte și cozonaci, desagii mamei, un butoiaș unde se păstra țuica, un fier de călcat cu jar, patul cu perne și așternuturi, o furcă de tors, icoane moștenite de la bunici, lăicere, costume populare ale lui și ale părinților săi, o ladă de zestre cu cămăși, prosoape și fețe de masă lucrate manual de mama lui și o scoarță țesută tot de ea.

– Ce altceva ați mai întreprins pentru păstrarea memoriei sale?
– În 2005, am înființat Asociația Culturală Arhimandrit Dionisie Udișteanu, având ca obiectiv recuperarea operei părintelui, iar, în 2008, Asociația Culturală Mircea Motrici, cu scopul de a valorifica materialele lui de la radio și din presa scrisă. În prezent, lucrez la o carte ce va cuprinde reportajele sale nepublicate, după care voi alcătui un volum cu textele scrise despre el după plecarea dintre noi [ambele apărute între timp]. În plus, căminul cultural din sat și o stradă din Suceava îi poartă numele.

– Care este partea cea mai luminoasă a lui care v-a rămas?
– Păstrez numeroase amintiri care m-au legat de el; a fost un om bun, cu un suflet curat și multă energie, iar aceste aduceri-aminte mi-au dat puterea de a realiza ceea ce am reușit până acum și sper ca timpul să-mi îngăduie să fac și mai mult pentru înveșnicirea memoriei sale.

Florin Bălănescu