Casa părintească

Casa părintească

În încăperea goală vorbesc, plângând pereții
căci tristețea îi doboară în abandonul vieții.
Au fost frumoși cumva, cândva, tare demult,
acum prea supărați, geamătul și-l ascund.

Lucruri abandonate în praf prin încăpere
sunt toate împrăștiate de-a timpului putere.
Cotrobăiesc insecte, și șoareci, și pisici,
se agață sus pe ziduri insistente ferigi.

Plânge streașina casei și podul umple tinda
cu apa ruginoasă ce macină-ncet grinda,
bucăți necontrolate cad parcă istovite,
de toți au fost uitate, au rămas neîngrijite.

Mai strălucește-o rază a soarelui,… și apune
într-un colț de geam negru ca un tăciune .
Aici toate tânjesc vor să se simtă acasă,
mângâiate de vocea stăpânei lor frumoase.

Dar vocea nu răsună și nimeni nu apare
iar timpul nemilos o duce spre surpare.
Cad toate rând pe rând fără să se oprească,
nimic se va alege din casa părintească!