Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: © Casa Sofian – Manole din Botoșani, Arhiva personală.
Agata © 1994 – 2026 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Gheorghe Median s-a născut la 11 octombrie 1949, în satul Nucșoara de Jos, comuna Râncezi (astăzi, în comuna Posești), plasa Văleni, județul Prahova și a murit la 11 octombrie 2025, la Botoșani, fiind înmormântat la Cimitirul Pacea din municipiu. A fost căsătorit și a avut un fiu și o fiică. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, după care a lucrat ca muzeograf în cadrul Muzeului Județean de Istorie din Botoșani până la pensionare, în anul 2014. Este autorul volumelor Armenii în istoria și viața orașului Botoșani (2001), Ileana Turușancu – studiu monografic (2004), Nicolae Iorga și Botoșanii – legături epistolare (2006), Personalități botoșănene. Ileana Turușancu – corespondență (2010), Octav Onicescu – scrisori către Luigia (2012) și File de enciclopedie culturală botoșăneană (2024).

Despre Casa Sofian – Manole din Botoșani, mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2014, în același oraș.

– Domnule Gheorghe Median, cine au fost proprietarii acestei case?
– Clădirea a fost construită în jurul anului 1890, la intersecția străzii Sfântul Dumitru cu bulevardul Mihai Eminescu, de către Nicolae Sofian, mare proprietar funciar, primar al Botoșanilor [1865], senator [1876] și posesor al mai multor locuințe în acest perimetru. În 1895, el a vândut-o moșierului Mihail Manole, care a închiriat-o, în 1905, liceului de fete [Carmen Sylva (astăzi, Colegiul Național Mihai Eminescu)], iar, prin 1923, Ministerul [Cultelor și] Instrucțiunii Publice a cumpărat-o și a transformat-o în sediu definitiv al școlii.

– Faceți, vă rog, o descriere a imobilului.
– Este o casă mare și frumoasă, doar cu parter, care avea, în partea dreaptă, un balcon spațios din care se intra în trei dintre cele peste 15 încăperi, partea dinspre bulevard fiind compartimentată în odăi mai mici. Deși fără etaj, clădirea are câteva camere la mezenin, cu o intrare specială prin interior. Edificiul este construit în stil eclectic francez, cu ferestre elegante și mari, iar acoperișul – realizat din tablă în formă de solzi de pește, ceea ce îi dă un aspect deosebit.

– A existat și curte?
– În anii când aici a funcționat liceul, casa avea ieșiri spre o curte interioară mare, de câteva hectare, în care se aflau alei cu flori și mulți pomi, o parte dintre ei mai existând și acum. În același perimetru, se mai găseau și alte construcții cu diverse utilități.

– Ce alte destinații a mai avut edificiul?
– Imobilul a fost folosit ca liceu până în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, un răstimp învățând aici şi elevii școlii populare de arte [în prezent, George Enescu]. O vreme, a găzduit centrul de calcul, iar, astăzi, este sediul casei corpului didactic, care include biblioteci, spații pentru expoziții și birouri pentru personal și ale sindicatelor din învățământ. Odinioară, pe partea opusă se aflau două anexe imobiliare – una servea ca internat pentru fete, iar cealaltă, care nu mai există, adăpostea administrația instituției, fiind închiriată, pentru o perioadă, de Societatea Națională a Femeilor Ortodoxe Române. În timpul Cercetășiei [României], într-una dintre clădirile complementare a funcționat comandamentul cohortei locale de cercetași.

– Au existat urmași care să revendice casa?
– Nu, pentru că a intrat în patrimoniul public încă de acum aproape un secol; de atunci, a rămas în proprietatea statului și nu mai avea cine să o revendice. Din fericire, în urmă cu câțiva ani a fost refăcută și, acum, arată foarte bine.

Florin Bălănescu