Case de muzicieni, Dan DEDIU despre maestrul Ștefan NICULESCU, discipolul lui, interviu dat lui  Petru Fugaciu, muzician și dânsul
20 mai 2022

•           Imobilul din Intrarea Sublocotenent Stăniloiu nr.4, în care a locuit compoziturul Ștefan Niculescu, mai aparține cuiva din familie în prezent?
•   Ștefan Niculescu, 31 iulie 1927- 22 ianuarie 2008, membru titular al Academiei Române.
•          Nu, a fost vândut, din câte știu eu, și nu știu cine l-a cumpărat, dar la un moment dat când eram în timpul stării de alertă ne-am dus să ne plimbăm la un moment dat, într-o duminică, în împrejurimile blocului, și mi-a venit ideea: „hai să mergem până la casa maestrului Niculescu, să vedem ce o mai fi cu ea”. Eram în apropiere, am mers pe jos, am ajuns și m-am bucurat foarte mult să văd că a fost cumpărată de altcineva și arată foarte bine. Deci într-un fel am fost foarte mulțumit că arată foarte bine casa pe care o știam de atâta vreme. Maestrul Niculescu și Coca Niculescu nu au avut copii, iar cel care a avut grijă de casă după moartea lor a fost compozitorul Nicolae Teodoreanu și cu soția sa, Ioana Teodoreanu, care nici ei nu au copii. Nicolae Teodoreanu a murit subit acum câțiva ani și nu mai știam nimic de soarta acestei case. Nu am nicio informație despre cine a preluat-o, dar în orice caz, de îngrijit o îngrijește foarte bine.
•           Cum vă amintiți atmosfera din casă?
•          La intrare era un living, nu foarte mare, unde era o bibliotecă de artă, îmi amintesc. Și de multe ori stăteam acolo de vorbă, când nu aveam ceva să îi arăt sau să cânt la pian. Un living împărțit în două: în cea de-a doua parte era o masă, unde puteau lua masa cam până la șase persoane, deci nu era ceva foarte mare. Era o bucătărie de serviciu după care aveau o scară interioară în formă de cochilie, de marmură, pe care urcai la etajul întâi, unde era o mică bucătărie, unde își făceau veacul cele trei pisici ale doamnei Coca Niculescu. Erau două dormitoare mititele și camera de lucru a maestrului, în care ne primea pe noi când ne duceam să îi arătăm diverse lucrări, când ne întâlneam să ascultăm muzici; cam o dată la două săptămâni ne întâlneam toată clasa maestrului, sâmbăta sau duminica, pe la ora cinci după-amiaza (vorbesc de anii ’80). Eram George Balint, Nicolae Teodoreanu, Adrian Nichiteanu, care s-a stabilit în Elveția și cu mine și cred că mai veneau unul sau doi studenți la compoziție. Maestrul primea partituri și înregistrări pe casete și CD-uri – era ceva nemaivăzut – de la Editura Salabert din Paris. Ascultam noutăți – ultimele lucrări ale lui Xenakis, Aperghis, Stockhausen – și discutam, stăteam ore întregi, până târziu – unsprezece, douăsprezece noaptea. La televizor nu aveai ce să vezi, internet nu exista… era o oază de cultură extraordinară. Camera de lucru în care ne primea maestrul era destul de mare, cam șapte metri pe cinci metri, cu un perete complet îmbrăcat în cărți – o bibliotecă imensă. Mai avea o bibliotecă, un fel de dulap, în care erau cărțile în limba franceză – el fiind un mare francofil. Avea o pianină, niște „scule” care la ora respectivă ni se păreau ultimul răcnet – un sintetizator Korg pe care își făcea anumite timbruri, pentru piesa Echos de pildă, vioară și sintetizator; și ne mai arăta și nouă cum putem să machetăm cu șase generatoare electronice un timbru mai interesant de instrument sau de voce. Era o atmosferă foarte intelectuală, întotdeauna pe masa maestrului erau partiturile la care lucra. Avea un ceas de șahist – cu două ceasuri și niște butoane pe care fiecare șahist apasă ca să își păstreze timpul, după ce a mutat; și l-am întrebat „de ce îl țineți pe masa de lucru?”. Mi-a spus următorul lucru extraordinar: „Când sună telefonul sau mă întrerup din lucru, atunci apăs pe acest buton, se oprește ceasul și atunci știu cât am lucrat în fiecare zi. Vreau să lucrez nu mai puțin de trei ore în fiecare zi la compoziție.” Și atunci se ținea de acest program, iar ceasul respectiv, indiferent de întreruperile pe care le făcea, îi ținea contorul – ca să spun așa. El scria trei ore pe zi. Am luat și eu obiceiul – eu fără să am un ceas de șahist. Întâmplător ceasul acesta m-a urmărit și Nucu Teodoreanu mi l-a dat mie. După moartea Cocăi Niculescu (toată biblioteca s-a împărțit: s-a dus la Biblioteca Academiei, a venit și la biblioteca Universității Naționale de Muzică) m-a chemat și mi-a spus „uite, alege-ți ce vrei, ce îți folosește”. Nu mi-am ales prea multe lucruri, am preferat să le las să le ducă la diverse biblioteci, dar ceasul de șah de pe masa maestrului am ținut să-l am neapărat, ca pe un fel de relicvă.
•              Dacă avea o rutină pentru compus, asta era, să compună câte trei ore pe zi, nu neapărat consecutive.
•              Da. Indiferent că – știu eu – compunea, scotea știme, transcria, făcea aranjamente, uneori făcea, pur și simplu, calcule, diferite moduri, transpoziții… Au rămas tot felul de caiete de schițe cu motive diverse, chiar serii ritmice… lucra la ele, era un laborator de generare de material componistic în fiecare zi. Lucrul acesta probabil că l-a învățat de la maestrul său, de la Andricu, dar există o tradiție în lumea componistică, care vine de la Stravinski, de la Schoenberg, care tot așa, aveau o disciplină extraordinară de a scrie, de a ține contactul cu materia sonoră în fiecare zi. Asta am învățat și eu de la maestrul Niculescu și continui să fac ca atare și îi învăț și pe studenții mei să facă același lucru.
•              Știți cumva dacă avea și alți invitați – din lumea muzicii sau alți oameni de cultură?
•                 Eu știu că se mai întâlneau în anii ’70 diverși compozitori în casă la maestrul Niculescu. Pentru că nu a avut copii, totdeauna a avut o atitudine părintească față de studenții săi, dar nu numai față de studenți, față de colegii de breaslă. Îmi amintesc că invita diverși foști studenți și erau discuții extraordinare cu Anatol Vieru, cu Nicolae Coman, cu Cornel Țăranu, cu Tibi Olah, cu Adrian Iorgulescu, cu Călin Ioachimescu… Ce am prins în grupul nostru am spus, apoi a mai venit și Valentina Sandu și unul sau doi muzicologi cu care ne întâlneam. Vorbesc de sfârșitul anilor ’80. Era ca un fel de salon muzical în salonul de primire al maestrului Niculescu. Și se dezbăteau tot felul de probleme. De la maestrul Niculescu am primit, de pildă, prima filocalie; și apoi am citit toate filocaliile – le împrumutam, le fișam, nu se găseau pe vremea respectivă, el le avea. Dar nu numai asta, am citit prima carte despre Yoga, prima carte despre rugăciunea inimii.
•            Deci, într-adevăr, cred că era o efervescență intelectuală incredibilă în acest mediu. Și ne-a prins bine și nouă, pentru că a ridicat ștacheta și ni l-a făcut model – întotdeauna a fost un model de urmat prin claritatea gândirii sale, prin modalitatea de exprimare și inteligența superioară.
•           Vorbind despre subiectele dezbătute și cărțile citite – ați spune că exista o anumită atmosferă contra-regim? Pentru că înțeleg că se discutau multe subiecte care erau interzise…
•              Sigur că da. Era o oază de normalitate. Să vorbești de teologie, să vorbești de yoga, să vorbești de raga-urile muzicii nord-indiene… tot de la maestrul Niculescu am citit prima oară Sémantique Musicale a lui Alain Daniélou. Apoi cartea despre raga-uri a lui Daniélou, dar ca să înțelegi raga-urile trebuia să știi Bagava-Gita, trebuia să știi Upanișadele, Vedele, pe care ni le livra în limba franceză maestrul Niculescu – așa mi-am perfecționat și limba franceză. Cu siguranță se discutau lucruri care în discursul public erau absente sau chiar interzise. Dar asta o făceam nu ca niște dizidenți, ci pur și simplu din dorința de a cunoaște. Acum, sigur, e greu de înțeles, după treizeci de ani, că într-un ocean de informație în care trăim astăzi, unde totul este la îndemână, nici nu îți mai vine să mai citești sau să găsești ceva, pentru că te îneci în câtă informație există. Ei, acum 35 de ani, această informație lipsea. Nu aveai de unde să faci rost de aceste lucruri. Dacă te duceai la Biblioteca Centrală de Stat, cum mă duceam eu, și ceream să citesc o carte de René Guénon, îmi spuneau că nu e la raft. Deci erau anumite cărți pe care nu ți le dădeau. În Piața Amzei era o filială a Bibliotecii Centrale de Stat cu muzică și am cerut Wozzeck, partitura generală, mi-au adus reducția și după vreo două săptămâni am primit o bandă și un magnetofon; banda era ruptă pe alocuri, a fost o întreagă aventură, dar nu m-am lăsat. Cam așa puteai să faci rost de informație, acum vrei Wozzeck, te duci pe YouTube, faci click și asculți și cu partitură, și fără, mai multe înregistrări… din acest punct de vedere, cred că cercul cu compoziție de la maestrul Niculescu din casă ne-a format ca intelectuali și ca muzicieni, deopotrivă.
•           Ați spune că se desfășura ca un curs normal de compoziție sau era o discuție liberă?
•          Nu, liber! Pur și simplu, ascultam una, două, trei lucrări, și după îl întrebam pe maestru „aici de ce a notat așa?”, „dar ce credeți, nu e cam lungă lucrarea?” și fiecare ne dădeam cu părerea. Bine, eu eram mic, nu îndrăzneam să deschid gura prea mult, dar vorbea Balint, vorbea Nucu Teodoreanu, mai vorbeam și eu… uneori ne contraziceam, maestrul ne mai aducea câteva argumente, ne mai deschidea o carte… „dar stați un pic, știți lucrarea cealaltă a lui Stockhausen? Hai să o ascultăm și pe asta.” Tot așa, din aproape în aproape, era ca un fel de școală deschisă, nu era un curs la care maestrul vorbea și noi ne notam. Pur și simplu era aviditatea de a cunoaște foarte mare și îți dădea idei… Ne spunea „uite, chestia asta nu s-a mai făcut” sau „scriitura asta am putea să o preluăm și noi, într-o anumită lucrare, dar aveți grijă, nu într-o lucrare de orchestră; să notezi așa la orchestră este mai greu, că nu se mai pot coordona, dar la muzică de cameră poți să faci niște experimente de notație grafică muzicală”. Și așa mai departe, a fost doar un exemplu. Și după ce  începea Balint sau începeam eu să vorbesc despre o piesă pe care o scriam. Sau vorbea maestrul… sigur, eu am avut privilegiul să îl aud și pe Aurel Stroe, și pe Anatol Vieru la care mă duceam și ne vorbea despre simfonia la care lucra. Dar cu prietenie, noi eram studenți…ei erau ditamai maeștri și pur și simplu ne împărtășeau din lucrul lor – la ce lucrau, cum lucrau, ce făceau, ne arătau partiturile.
•           Spuneați că primea CD-uri de la Salabert. Cum reușea să păstreze legătura cu editura franceză?
•             Trebuie spus că în anii ’70, când a fost deschiderea, la Editura Salabert a devenit director artistic Costin Miereanu, care s-a stabilit în Franța. Și a convins comitetul de lectură al editurii că există câțiva compozitori români care merită publicați și cunoscuți. Și atunci s-au luat zece compozitori – cinci din diaspora, cinci din România, care au început să fie promovați și publicați de Editura Salabert. Asta în anii ’70. Cei din România erau Niculescu, Stroe, Vieru, Țăranu și Olah. Cei din afara României erau Miereanu, Marius Constant, Alexandru Hrisanide, Costin Cazaban și Mihai Mitrea Celarianu. Deci având lucrări și la Editura Salabert, dar și la Editura Muzicală – pentru că toți semnau contractul cu Salabert sauf Roumanie (cu excepția României) –, contactul s-a păstrat și primeau calupuri de partituri și CD-uri nou publicate de către editura respectivă.
•            Se asculta și alt tip de muzică în casă?
•             Din câte știu eu, maestrul Niculescu asculta numai muzică savantă – ca să zic așa. Mai ascultau – și le pasau unul altuia, lui Aurel Stroe sau lui Vieru sau Olah – diverse înregistrări cu muzici extrem orientale. Adică, am ascultat la maestrul Niculescu o casetă cu muzică tibetană de cult; cu gamelanul javanez și balinez; la un moment dat, muzică corală din Albania, care e foarte interesantă, pe patru voci, mixturi paralele. Deci lucruri care, oricum, constituiau, de fapt, un fel de rezervor de cercetare pentru propria lor muzică. Acești oameni, toată ziua, toată existența lor s-au gândit la creația lor muzicală. Eu nu l-am auzit pe Olah, de pildă, care a fost un fenomen muzical, să vorbească despre altceva decât de muzică.
•         Sigur, doamna Niculescu asculta televizorul, de multe ori, și era vremea când nu puteai să te uiți la televizor; aveau un video și ei îi plăceau filmele cu kung-fu și se uita dimineața, la prânz și seara, numai la filme cu kung-fu.
• Dan Dediu, discipolul lui Niculescu…
•           Sigur, aveam oră la școală, la Conservator, dar sâmbătă-duminică (eu fiind și harnic, scriam destul de mult), mă mai chema și acasă, să îi arăt lucrările. Și mai stăteam, mai beam o cafea, mai fumam cu doamna Niculescu, mă invita să mă uit la un film cu Bruce Lee… Deci cam asta era atmosfera, spune Dan Dediu în interviul de Petre Fugaciu, în mărturii cu Ștefan Niculescu,„Casa de muzicieni” promovată de revista Formula AS, 1559, interviu adus și postat în Antologii, „Istorii, comentarii, miscelanea”, coordonator de ciclu Ion N. Oprea, Iași, 18 martie 2023.