Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: © Castelul Sturdza din Miclăușeni, Arhiva personală.
Agata ® 1994 – 2025 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Despre Castelul Sturdza din satul Miclăușeni, comuna Butea, județul Iași, ghidul Lucia Marcoci mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2010, în interiorul acestuia.

– Domișoară Lucia Marcoci, care este istoria acestui castel?
– Clădirea a fost ridicată pe o moșie boierească veche de peste 600 de ani, proprietate a vornicului Miclăuș [membru în Sfatul Domnesc], care a primit-o, în jurul anului 1410, de la domnitorul Alexandru cel Bun [1400-1432]. La moartea lui, moșia a intrat în posesia fiicei sale Stana și, ulterior, a nepotului Roman Spătărel, apoi, prin cumpărare de la descendenții vornicului [în 1591], la boierul Simion Stroici. Acesta a înălțat un conac pe care l-a trecut, prin testament, nepoatei sale Safta Prăjescu, ai cărei urmași l-au transmis [în 1697] fraților Ioan și Sandu Sturdza, cu care se înrudeau. Fiul lui Ioan, Sandu, a lăsat domeniul fiului său Ioan, care a reconstruit [în 1752] conacul, cu 20 de camere, și a ridicat [în 1781 și 1782] prima biserică de la curte [cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril]. Fiul acestuia, Dimitrie, a extins proprietatea și a zidit [între 1821 și 1823] biserica actuală [căreia i-a adăugat hramul Buna Vestire]. Fiul său Alecu a amenajat, pe o suprafață de 42 ha din jurul conacului, un frumos parc în stil englezesc și a achiziționat mai multe cărți și manuscrise rare. Fiul acestuia, Gheorghe [George], a înălțat, între 1880 și 1904, pe locul vechiului conac, castelul actual. În 1947, fiica sa Ecaterina [căsătorită cu Șerban Cantacuzino], neavând copii, a donat domeniul Episcopiei Romanului, care a înființat, aici, Mănăstirea Miclăușeni.

– Descrieți, vă rog, edificiul.
– Castelul a fost proiectat de arhitecții germani Julius Reinecke și I. Griesberg în stil neogotic târziu, cu decorațiuni exterioare în stil Art Nouveau. Inițial, avea 47 de încăperi, dintre care 17 erau pictate aproape integral, un mare aport având Maria Ghika, soția lui Gheorghe Sturdza, o pictoriță talentată. Prima odaie de la parter era camera copilului; Ecaterina nu a avut urmași, dar l-a înfiat pe vărul ei [fiul unchiului de pe mamă] Matei Ghika Cantacuzino, care a stat aici. Alături, sunt două încăperi din vechiul conac – odaia unde Ecaterina a locuit la bătrânețe și salonul musafirilor, cu o sobă superbă rămasă intactă, în care erau primiți copiii veniți să colinde. În continuare, se află camera de zi a Mariei, numită și camera de zugrăvit, cu soba originală, unde ea picta, țesea și broda. Urmează o cămară, în care se țineau coloniale, dulcețuri și conserve pentru iarnă, iar, apoi, una dintre toalete, altădată pictată, cu o parte din cada de atunci. Ultimele încăperi de la parter sunt camera femeilor, unde țeseau slujnicele, odaia feciorului [servitorului] și două anticamere. Accesul la etaj se făcea prin intermediul a două scări – cea principală, folosită de boieri, din care se păstrează mozaicurile cu picturi reflectând elemente din blazonul familiei (leul, șarpele și crucea), și cea secundară, din lemn de stejar, rezervată slugilor, ce urcă până la mansardă. Nivelul superior se deschide cu un hol imens, care era sala de bibliotecă, unde se aflau rafturi pline, de jos până sus, cu cărți; tot aici, se găsește o ușă mare cu trei canate. Urmează trei saloane: cel din mijloc, destinat recepțiilor, încadrat de alte două mai mici – salonul Mariei și cel al soțului ei, George; fiecare dintre ele este pictat în mod diferit și adăpostește piese de mobilier de epocă. În continuare, sunt patru încăperi ce comunică între ele prin intermediul unor uși amplasate la mijlocul lor; mai întâi, o cameră de toaletă a Mariei, unde se păstrează seiful, urmată de dormitorul ei, foarte intim, o odaie pentru musafiri și camera voievodului, pentru că lui Matei i se spunea și „micul voievod”. În capăt, este situată sufrageria, în care sunt conservate dulapurile pentru veselă, de unde se iese pe terasa cu vedere spre parc, încadrată de două turnulețe marcate cu simbolurile din blazonul familiei. În privința iluminatului, în castel nu exista curent electric și, de aceea, se foloseau lumânări de seu.

– Ce soartă ulterioară a avut imobilul?
– În cel de-Al Doilea Război Mondial, soldații ruși au devastat castelul și au furat tot ce era mai valoros: argintărie, monede vechi, colecții de arme și costume, tablouri de preț și busturi din marmură de Carrara, iar biblioteca, pe atunci una dintre cele mai mari dintre cele private din România – aproape 60.000 de volume, unele din secolele al XVI-lea și al XVI-lea, altele aduse din străinătate –, a fost pusă, în mare parte, pe foc; doar circa 10.000 de cărți rare au fost salvate de un paznic din vremea aceea. În 1953, comuniștii au desființat mănăstirea, domeniul intrând în proprietatea statului. Apoi, clădirea a fost depozit militar de explozibil și, în 1960, a devenit sediul unui centru de plasament pentru copii cu handicap psihic sever și al unei școli speciale. Din 2015, castelul, parcul și biserica figurează în Lista Monumentelor Istorice.

– Ce a mai rămas, astăzi, din domeniu?
– În prezent, se mai păstrează doar 30 ha din proprietatea de altădată, iar, în imobil, pictura, executată în stil Art Nouveau, și tâmplăria de la uși și de la ferestre, realizată în stil neogotic. Mai există Casa Macrina (sau micul castel), unde au locuit George și Maria în perioada construcției edificiului, precum și Șerban cu Ecaterina. Spre sfârșitul vieții, ultima s-a călugărit cu numele de maica Macrina și, în memoria ei, clădirea a fost botezată astfel.

– Unde sunt înmormântați Sturdzeștii?
– În pronaosul bisericii mănăstirii, se găsesc mormintele lui Dimitrie și Alecu, iar, în cimitirul familiei, de aici, se află alte 11, dispuse pe trei rânduri.

– Mai există descendenți?
– Din linia de la Miclăușeni, nu mai sunt. Soții Ecaterina și Șerban au înfiat patru copii de la un orfelinat din Butea [sat în comuna cu același nume], pe care i-au crescut la castel, doi ajungând preoți și ceilalți doi – învățători. În privința nepotului Matei, la un moment dat s-a produs o ruptură între el și familie, după care a emigrat și a rămas în Occident, unde a și murit [în 1988].

Florin Bălănescu