Ionuț Caragea se identifică prin volumul de poeme, citate și aforisme ,,Căutătorul de amintiri”, apărut în septembrie 2022 la editura Fides din Iași, ca fiind unul dintre cei mai revoluționari poeți actuali, reușind, prin versurile pline de profunzime, sensibilitate și acuratețe, să teleporteze cititorul dincolo de spațiu și timp, într-o lume pe care o disecă în totalitate. Trăirile interioare, previziunile și reflecțiile pline de înțelepciune, reflectă stările esențiale pe care le traversăm de-a lungul vieții noastre.

Fiecare poem este asemănător unui caleidoscop, în care versatilitatea versurilor este magică. Temele provin, de cele mai multe ori, din natură și societatea înconjurătoare. Poetul empatizează cu cititorul, definind, prin poezia prezentată, meditația și filozofia personală cu privire la toate sentimentele care conviețuiesc în inimile noastre, în toate etapele vieții. El trăiește fiecare cuvânt,  ca și cum ar fi ultima clipă din viața lui, fără opreliști, fără teamă, cu ardoare… Își așază sufletul în palmele cititorilor, reușind să se dezvăluie, să se reactiveze, să se reinventeze, atunci când consideră că este necesar. Toată această forță lăuntrică vine din dragostea pentru literatură, care capătă conotațiile unei religii. Hrănindu-se cu seva cuvintelor, el crește, performează și își dezvoltă capacitatea de personificare a propriului Eu.

Volumul apare etalat în 3 părți distincte ca interpretare și mesaj, dar care oferă cititorilor, în esență, același mesaj universal pe care autorul își dorește să-l cultive și să-l analizeze: Iubirea. Cartea este încununată la final de ,,Lanțul aforistic al amintirilor”, care poate fi considerat un adevărat manual al cugetărilor personale, o enciclopedie a tuturor simțirilor trăite și experimentate, bazată pe observații fine și, uneori, ironice.  

Prima parte, numită Javelin, trezește cititorului dorința regăsirii și puterea de a merge mai departe, când acesta pare îngenunchiat de vicisitudinile vieții. Poetul își asumă, prin versuri, puterea fantastică de renaștere, pe care o împrumută de la florile și păsările care-i însoțesc pașii, de la copaci și susurul izvoarelor, de la absolut tot ce reprezintă o fărâmă de viață. Javelin, un cuvânt care-și găsește sensul în multe țări de pe planetă, înseamnă, prin traducere, suliță, pavăză. Acest capitol este un semnal de alarmă cu privire la izbucnirea războiului dus de Putin împotriva Ucrainei. Pavăza este poezia, care poate topi inimile înghețate de răutatea acestei lumi… Sulița sau lancea reprezintă și un simbol al militantismului, spre atingerea unui țel bine conturat, dar și depășirea granițelor personale. 

Ionuț Caragea luptă astfel, prin arma cuvântului, împotriva celor ,,care au uitat cine sunt”, dorindu-și ca poezia să se transforme într-o ,,dronă”, urmărind astfel efectele nefaste ale războiului, pentru a transmite tuturor, ca într-un film live, imaginile emoționante revărsate din țara care își apără teritoriul, sperând ca agresorul: ,,să aibă o imagine cât mai clară \ asupra principiilor morale \ care trebuie mereu respectate \ să prețuiască viața și să o protejeze \ să respecte bunurile și țara celuilalt \ să fie blând, prietenos, să vorbească cu sens \ să aibă compasiune și să adune oamenii laolaltă \ să nu forțeze pe nimeni cu nimic \ să nu caute scuze \ să ajute, să ierte, fără a pune condiții \ să renunțe la arme și să lupte cu florile-n mâini \ pentru a cuceri inimi.” 

Imaginile oripilante ale războiului sunt portretizate prin versuri de un dramatism incontestabil. Poetul, nefiind în aria reală a tuturor acestor tragedii sfâșietoare, își dă frâu liber imaginației, considerând că se află la vizionarea unui film de cinema, într-o sală friguroasă, cuprinsă de o ,,ceață rece de toamnă”, din care și-ar dori să plece, dar din care nu mai are ,,ieșire”. Poetul din El, face un apel disperat, scriind un ultim vers: ,,opriți invazia!”, iar acesta este un ultim ,,strigăt de libertate”. 

Prin Javelin, autorul trage un semnal de alarmă tuturor acelora care sfidează legile de conviețuire ale planetei, aruncându-și la atac, pentru a mia oară, condeiul care ,,devine cea mai teribilă armă”. Conștient că noi oamenii, ,,în acest univers, suntem doar un fir de nisip”, el amplifică prin metaforele și personificările întâlnite în poeme, strigătul de încetare a războiului, pentru ca pacea, iubirea și omenirea să dăinuie, peste ani și anotimpuri, în fața lui Dumnezeu. 

,,Buturuga mică răstoarnă carul mare” este o zicală din străbuni, pe care poetul Ionuț Caragea o transformă într-o adevărată profeție, dorindu-și ca prin visul cuvântului răspândit pe coala albă, forța fiecărei silabe și litere așternute să răstoarne ,,Carul Mare” (Puterea Rusiei), astfel încât ,,să răsară iubirea”, din nou, dintre oameni. 

Partea a doua, cea mai complexă și densă din acest volum, este intitulată, întocmai ca și titlul cărții, ,,Căutătorul de amintiri”, iar aici, Ionuț Caragea, încearcă să se regăsească în ,,prețioasele mele amintiri”, care se pare că l-au părăsit, determinându-l la un monolog în care întrebările rămân fără răspuns: ,,Oare unde or fi plecat?” Poetul își caută amintirile în sentimentul iubirii, în zborul păsărilor și coloritul florilor, în ,,casa locuită doar vara”, asemuită unei ființe care-i plânge absența, în ,,fluviu” și palma iubitei, în pădurea care-l așteaptă oftând de dor, în nopțile albe și peisajele de vară, în iarbă și vânt, ,,în drumul spre acasă”, în ,,cerul cu lună”, în inima devenită ,,trenul în care trebuie să te urci”, în ,,aerul” care-i este cel mai bun prieten, în femeia adorată și ființa însetată de dragoste, reușind să scoată la suprafață, rând pe rând, toate acele aduceri aminte pe care le credea întemnițate pentru totdeauna în abisul uitării…

Pasărea semnifică simbolul desprinderii de sol, pentru a se descoperi necuprinsul cerului, o legătură milenară a Omului cu Dumnezeu, imperceptibilă din punct de vedere fizic, dar adânc implementată în imaginația celui care-și dorește, cu ardoare, eliberarea de propriile sentimente care-i macină mintea, înspre depășirea condiției umane, înspre îndeplinirea unor visuri imposibile.

Pasărea poate însemna sufletul torturat al unui om chinuit sau al unei femei care acceptă resemnată umilința ani în șir, iar în momentul în care-și dorește să evadeze din corsetul suferinței, realizează că aripile (visurile) îi sunt frânte. Încearcă cu disperare un fâlfâit al acestora, dar acel ,,fâl-fâl” nu reușește s-o ridice din abisul în care a viețuit timp îndelungat. Pământul nu o ajută să se înalțe, să se transforme în pasăre, să se rupă de realitate. Abandonată de propria conștiință, purtând în interiorul ei resemnarea unui timp în care nu a ripostat, pasărea-femeie-om nu a învățat să zboare niciodată cu adevărat. Întrebările ei legate de descătușare nu le mai aude nimeni, sunt tardive. Singurul contact vizual al primului și ultimului zbor dintre ea, pământ și cer, îl reprezintă copacul și norul. Ramura pe care a poposit după primele încercări timide de zbor este atribuită spaimei de a încerca să străbată înaltul văzduhului, iar țelul final este norul pe care l-a privit dintotdeauna ca pe un simbol de neatins. Sleită de puteri, incapabilă să încerce s-o ia de la capăt pentru înfruntarea destinului, se vede nevoită să se întoarcă din nou în aceeași mizerie, între aceiași pereți ,,plini de igrasie”, abandonată de propriile trăiri curajoase, care o vor reașeza, din nou, în realitatea din care visase să fugă. Fâl-fâl a fost ultima zbatere a unor aripi cufundate în mâlul nisipos…Va rămâne, în memoria selectivă, doar acel ,,gâl-gâl” al omului-pasăre, disperat că nu și-a putut urma visul și care a fost desconsiderat de majoritatea celor care s-au perindat prin viața lui, ,,jumulindu-l” de sentimente și trăiri.

Salcia, asociată cu elementele de visare, iubire, jale, dar și de dragoste nefericită, este interpretată în credința populară ca un simbol al renașterii la viață, odată cu sosirea primăverii. Salcia este întâlnită și în Vechiul Testament, ca un simbol al neputinței, iar poetul Ionuț Caragea, împletește toate aceste sentimente interioare, prin versuri profunde, în cununa crengilor de salcie, așezată pe capul iubitei, din dorința de a-și arăta dragostea perenă… Uneori, dragostea nu se măsoară în cuvinte sau răspunsuri, ci prin simple gesturi sau manifestări exterioare, ancorate în mimicile feței, expresivitatea ochilor sau a trupului. Ochii ne vorbesc prin lacrimile sincere, care pot fi de fericire sau de tristețe, iar tăcerea poate fi de ,,aur”. În acest caz, iubita este conștientă de afecțiunea și pasiunea care i se acordă, iar cuvintele ei sunt înlocuite cu lacrimi de recunoștință, bucurie și beatitudine, destinate celui care, în ciuda anilor care s-au perindat în viața lor de cuplu, a rămas același visător îndrăgostit…

Poetul Ionuț Caragea, readuce în fața noastră și alte motive simboliste. Bufnița, simbol al înțelepciunii și al magiei vieții, este pasărea care străbate întunericul, asemenea omului care reușește să se desprindă din bezna în care a fost abandonat, luptând să regăsească lumina… Fumul, ceața, cenușa, reprezintă un tablou perfect al relațiilor dintre cer și pământ, cu semnificații aparte în multe părți ale globului. Folosirea lor ne duce cu gândul la comuniunea dintre poet și sufletul acestuia care poate cutreiera nestingherit locurile însuflețite de amintirile din care se nasc aceste versuri. Ceața îmbrățișează un ,,arbore fără frunze” sau pe însuși poetul Ionuț Caragea, împrăștiind prin puterea ei de metamorfozare, toate trăirile sufletești ale acestuia: iubirea, singurătatea, dorința de recunoaștere a valorii etc. Ceața și fumul pot indica o emoție puternică, o schimbare de atitudine în viața de zi cu zi, o rătăcire, o pierdere de moment a clarității vieții noastre. După risipirea ceții și a fumului reapar însă reperele pe care poetul și le stabilește. Cenușa simbolizează pierderi, distrugere și foc interior, dar poate semnifica și o cale de aducere aminte a unei persoane decedate și renașterea acesteia în interiorul cuvintelor.  Florile au fost mereu mesagerele iubirii, ale iertării și împăcării, simbolul recunoașterii greșelilor, dar și simbolul recunoștinței și al fertilității. Indiferent de floarea primită, gestul este surprinzător prin unicitate. Floarea ne însoțește subtil speranțele născute în sufletele noastre, nevoia de dragoste și, mistic vorbind, este însăși modelul de prețuire când ne luăm ,,rămas bun” de la cineva drag, care ne părăsește atunci când sufletul se hotărăște să călătorească într-o altă lume.

Poetul, prin versurile lui, întocmește imaginar, un testament pentru cei ce iubesc Literatura, socotind că spre finalul vieții și dincolo de ea, poemele lui vor fi așezate pe un piedestal și citite la adevărata valoare. Fiind un adevărat profesionist, un autodidact, poetul nu se lasă doborât de posibilitatea ca versurile lui să nu fie pe placul tuturor. Acesta perseverează, scriind cu zel, zi de zi, noapte de noapte, fiind conștient de ceea ce oferă. Consideră că prin poezia împărțită tuturor, ,,așa cum pământul împarte mâinilor muncitoare și hrana, și adăpostul”, numele lui va dăinui pe buzele celor care i-au înțeles dragostea pentru fiecare vers apărut, îndemnând impetuos să ne aducem aminte despre Poet și în timpul vieții sale, și după ce acesta va trece în lumea celor eterni. 

Partea a III-a, ,,Iubește-mă cât sunt în viață”, este un îndemn fără dubiu pentru prețuirea omului, atâta timp cât acesta trăiește pe acest Pământ. Poetul Ionuț Caragea își dorește să fie înțeles și tolerat de toți cei care-l iubesc. Strigătul de disperare, pe care-l întâlnim în multe dintre poemele sale, semnifică descătușarea omului în fața unor stări emoționale profunde și stigmatizante, cauzate, în cele mai multe cazuri, de lipsa de empatie a celor din jur.  El speră că cititorul sau persoana iubită după care tânjește neîncetat, îl va auzi într-un final și îl va ajuta să-și vindece rănile ascunse ale sufletului. 

Poetul ne propune nouă, cititorilor,  într-un final, ,,să renunțăm la verbul ,,nu putem”, deoarece consideră că ,,în orice om există frenezia \ Unui amor nebun, nestăpânit, \ Iar în poeți rămâne poezia \ Când tot amorul lumii a murit”. Pentru ca toate aceste îndemnuri să se materializeze, poetul își cheamă ,,amintirea din neguri adânci” și timpul ,,fără suflare”, aflat într-un ,,creier rămas gol”. Odată restaurate poveștile de odinioară, Poetul își pune speranța în Fericire și într-o moarte ,,cum nu se moare”, dorind ca întregile legi ale existenței să se schimbe pentru bunicii îmbătrâniți care vor fi atinși de bagheta tinereții, iar el însuși să se transforme în lumină, care să-l conducă în Brațele lui Dumnezeu, sub aripile lui ocrotitoare. 

Gabriela Dimitriu, 23 septembrie 2022