În  preambulul monumentalei ,,Istoria literaturii române contemporane-1941-2000”, reputatul critic literar Alex Ștefănescu, într-o manieră inegalabilă, face o sumară trecere în revistă a frumuseții morale a neamului românesc.
Marii noștri oameni de cultură provin în speță de la țară, unde încă mai există valori înalte: ,,decența, modul voios de a munci, obișnuința comunicării ritualizate cu semenii și mai ales grija de a nu fi  dezaprobat de colectivitate…La țară- spune domnia sa, mai există încă rezerve strategice de moralitate, de bun-simț”. În acest sens, distinsul critic literar reproduce mărturia lui Nicolae Timiș, țăran din Borșa, Maramureș, apărută în ,,Revista etimologică” băimăreană, 2-3/2002, privitor la ,șezătorile de odinioară”, de natură să ne pună într-o pozitivă uimire și mândrie. Îl redăm în totalitate:

,,După ce cinau, fetele veneau în șezătoare. Unele cu caiere de lână, altele cu feluri de cusături sau andrele, cu care tricotau mănuși sau ciorapi. Cele mai tinere erau însoțite la șezătoare de mamă sau bunică. Lucrul fetelor dura cam până la miezul nopții. În șezătoare veneau și feciori. Aceștia cântau din fluier, ori spuneau povești. Gazda casei, om mai în vârstă, spunea diferite întâmplări și povești. Și fetele horeau hori frumoase, de dor și de dragoste, ori de lume. Uneori, când în șezătoare veneau feciori mai tineri, fetele le horeau hori satirice, ori le aduceau apă și otavă, să mai crească. De obicei, feciorii umblau într-o seară în mai multe șezători. În unele, fecioriii cântau și jucau cu fetele, după muzică interpretată la fluier. Dacă aveau feciorii de mers și la alte șezători, ei, cam după un ceas, cel mult două, își luau rămas bun și plecau. Fetele îi petreceau, pe unii dintre ei, până în tindă sau până în șatră, apoi își reluau lucrul, că așteptau și alți feciori.
Dacă nu veneau feciori în șezătoare, o femeie mai în vârstă și pricepută, făcea descântece de adus feciori. Și, după descântecul de adus, nu dura mult și se auzeau cum vin feciorii cântând. Pe lângă horit și joc, în șezătoare se mai practicau și alte moduri de a se simți bine. Feciorii luau, unii dintre ei, fusele de la anumite fete și acestea trebuiau să le răscumpere. Plata pentru a-și primi fusul era sărutul. De obicei, fusul era luat de către feciori de la fata de care era sigur că va accepta sărutul. Altfel, refuzul însemna întinderea firelor toarse pe fus, pe garduri. Dar, așa ceva se întâmpla foarte rar. Era obiceiul ca anumite fete să doarmă cu feciori în șezătoare. După ce cutreierau două-trei șezători, feciorii trăgesu la una dintre ele, unde aveau fete cumsecade. La ultima șezătoare, feciorii, 5-6, se opreau și cam după miezul nopții, dormeau acolo cu fetele.
Fiecare fecior se așeza lângă o fată pe care o cunoștea mai bine ori o iubea. Fetele care se înțeleseseră să doarmă în șezătoare, se opreau din lucru. Celelalte fete plecau acasă, fie însoțite de feciori ori de frați sau bunici ori singure, dacă locuiau în vecini. Se obișnuia ca feciorii să aducă horincă, cu care cinsteau pe gazda casei și pe celelalte persoane din șezătoare. Fetele închinau, puneau paharul sau oiaga la gură, dar nu beau. Dacă horinca era pusă în pahar, acesta trecea la fete din mână în mână; ele îl duceau până la gură și îl dădeau mai departe.
Gazda casei aducea fân sau paie, le așternea pe jos, așeza peste ele cergi groase de lână. Mai scotea două-trei cergi de acoperit. Fetele și feciorii, perechi, rămași în șezătoare, se culcau și dormeau toți împreună, unii lângă alții, cât erau casa și așternutul de mari. Atât fetele, cât și feciorii, nu se dezbrăcau, dormeau îmbrăcați. Doar pieptarele și sumanele și le puneau de căpătâi, în loc de perină. Nu se stingea lampa, ci se potolea, iar focul ardea mocnit în cuptor ori în vatră. Fetele și feciorii, perechi, nu dormeau de fapt, ci stăteau la povești în șoaptă. Fiecare, atât fata, cât și feciorul, aveau ce-și spune, câte în lună și în stele. În mod decent, să nu-i audă ori să-i vadă, feciorii îmbrățișau fetele, le sărutau, dar numai atât.
Dacă feciorul punea mâna pe  pieptul fetei ori mai la vale, atunci fata îl respingea și risca să rămână singur. Între cei doi avea loc o dragoste curată. Deși dormeau împreună, ei își purtau respect și nici vorbă să aibă loc actul sexual între ei, așa cum credeau unii, necunoscători ai acestui obicei. E greu desigur, să creadă un neavizat că între cei doi tineri îndrăgostiți, dormind împreună, nu se întâmpla nimic.”

Socrul meu, Lazăr Râpan, Dumnezeu să-l odihnească, pe când era fecior, participase deseori în zona de dincolo de Lechința (la Matei-Moruț) la șezători, despre care ne povestea, sezători care aveau asemănări mari cu relatarea de mai sus  a lui Nicolae Timiș.
Nu asfaltul, canalizarea, casele frumoase distrug valorile satului, ci uitarea a ceea ce a fost frumos totdeauna: bunul simț, respectul interpersonal, dragostea de muncă, de oameni și de Dumnezeu. Cât le vom avea pe acestea, nici neamul nostru românesc nu va pieri.

                                             prof. Vasile Găurean