Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

CHEMAREA AMINTIRILOR

CHEMAREA AMINTIRILOR

ÎNTOARCERE,  LA CE A FOST  ODATĂ?*II

     Scrie undeva, în volumul Educator adevărat (Editura PIM, Iaşi, 2004), profesorul Vasile Fetescu, despre prietenia şi începuturile noastre literare: „Este plăcut şi deconectant pentru noi, ajunşi la vârsta bilanţului, să ne amintim lucruri care ne-au însoţit anii tinereţii când, abia ieşiţi din adolescenţă, ne avântam pe pieptişul abrupt dar atrăgător al publicisticii, la ziarul bârlădean Steagul roşu. El, junele din Priponeştii Tutovei, care încă nu-şi pusese pirostriile, descifra alfabetul ziaristicii şi hălăduia pe coclaurile fostei regiuni Bârlad în căutarea de date şi fapte pentru ştiri şi reportaje. Eu, dascăl  începător, cu responsabilitatea conducerii unei şcoli în spate şi a unei familii care s-a rotunjit prin venirea pe lume a celor doi copii, cochetam cu scrisul şi publicam în ziarul sus amintit”.

Cochetam cu scrisul şi publicatul dar aveam şi responsabilitatea scrisului literar al nostru şi al unor confraţi care activau la Cenaclul literar din localitate şi se adresau paginii literare a ziarului…

„Scrisul- această frumoasă îndeletnicire liber asumată, pasionantă ca dragostea pentru femeia iubită, pornită din adâncurile nepătrunse ale spiritului, devoratoare de energii intelectuale şi sufleteşti, – scrisul cu înaintări şi stagnări, cu împliniri şi poticneli, cu bucurii şi întristări este una dintre temele predilecte ale discuţiilor noaste. Ne bucurăm că ne vedem, iar schimbul de informaţii şi de opinii ne remontează şi ne oferă clipe de confort intelectual şi o stare psihică de bine”, scria în acelaşi loc profesorul, evocând anii şi întâmplările mult mai apropiate. Când, după ani, ajunşi ditamai pensionarii,  ne reîntâlneam la grădina Botanică din Iaşi, unde pe câte o bancă, odihnindu-ne, „stimulaţi de aerul curat, de frumosul armonios din jur, de ciripitul păsărelelor”, reluam de fiecare dată tradiţia cenaclistă care avea să se amplifice în cărţile noastre.

Pe o astfel de bancă, îmi reamintesc, îl întâlnisem şi îl însoţisem în peregrinările sale pe profesorul Dumitru Dascălu, încercat cadru didactic, pe care, la un moment dat, după ce străbătuse avatarurile vieţii, rămas în public, l-am pierdut  undeva prin Târgul Cucului, dacă îmi aduc bine aminte, când, plecat de acasă să meargă la nişte cunoştinţe, a urcat cu dificultate în tramvaiul mereu grăbit când e vorba să aştepte vârstnicii nu destul de sprinteni şi deprinşi cu… urcuşurile momentului. Dar ajutat de o tinerică, a urcat treptele, avântându-se mai departe…

Portretizat de Vasile Fetescu -profesorul care avea experienţa cunoaşterii, el însuşi pedagog şi psiholog, deprins să citească filozofia omului de la tinereţe până la bătrâneţe- Dumitru Dascălu mi s-a părut şi mie destul de cunoscut, iar absenţa lui îmi lăsase suficiente  nelamuriri, întrebându-mă mereu: ce o fi făcut profesorul după ce a fost ajutat să urce în tramvaiul atât de grăbit ?! Întrebare firească, pentru că iată, atâţia ani, Dumitru Dascălu, profesorul pensionar,  îmi lipsise…

După ce Vasile Fetescu publicase mai multe volume din cartea Preocupări pedagogice şi altele de proză-proză, cum e cazul cărţilor Educator adevărat, Toamnă la Copou, Lumina Educaţiei, Vâslaş în luntrea vieţii sau Stropi de înţelepciune (2004-2006), dar şi altele în care se intercalau şi ceva versuri – Flori târzii, Parfum de spini – dintr-o dată l-am simţit că rămâne doar în ale poeziei. Şi-am tot primit şi citit, recunosc, cu plăcere, aforisme şi poeme în Trompeta cu surdină, Gânduri diamantine, Cântecul lebedei, Poeme pentru veşnicie, Testament, Clipe de infinit, Duminică…

Duminică era cea de-a şasea  carte de poezie a lui Vasile Fetescu şi sunt sigur că are în pregătire alta, dar surprinzător pentru mine şi poate şi pentru alţi cititori este şi rămâne volumul de faţă intitulat antologic CHEMAREA AMINTIRILOR, carte de proză-proză, în care, interesant mă reîntâlnesc cu profesorul Dumitru Dascălu…

Bucuria mi-a fost cu atât mai mare cu cât autorul la Chemarea amintirilor mi-a solicitat colaborarea să-i prefaţez naraţiunea. Prilej să-mi pun şi întrebarea din titlu: Întoarcerea – lui Vasile Fetescu – la ce a fost odată, adică proză-proza?

Ce le pot spune eu cititorilor cărţilor lui Vasile Fetescu, ale mele şi confraţilor noştri de condei literar ? Chiar dacă avem de citit o proză, care te cheamă prin fragmentarea episoadelor, ea rămâne o poezie, întâlnim în carte o altfel de vorbă decât cea publicată la tot pasul şi lăudată nevoie mare, că va candida la nu ştiu ce premiu literar pentru că aşa şi aşa…       În primul rând, in cartea aceasta poem in proza…cuvintele te cheamă pentru că totul e scris într-o dulce şi curată limbă română, cu citate convingătoare că se poate scrie fără a recurge la vulgarităţi şi trivialităţi…Cartea aceasta poate fi socotită, după părerea mea, abecedarul dar şi ghidul de muncă al oricărui pedagog, indiferent de locul unde predă şi cu care elevi lucrează. Conţinutul naraţiunii este de un fel special. „Lumina din bezna satului românesc” numai prin muncă cinstită şi corectă poate pătrunde-sustin cu nota filozofica-Dumitru Dascălu şi Vasile Fetescu- care, iată, mi se par a fi unul şi acelaşi, fie şi pentru că, aţi înţeles, chiar dacă autorul volumului nu o spune, citatul din  Al. Vlahuţă, “Sfânta muncă e aceea, Ce răsplată-n ea-şi găseşte”(tot filozofie), a fost emblema Şcolii normale de la Şendriceni, unde s-au format profesional mentorii din carte. Apoi, referirile scriitorului, indiferent că sunt ale lui Dumitru Dascălu sau Vasile Fetescu, privitoare la muncă, pământ, pâine sau şcoală, sunt ridicate la rangul cultului strămoşesc, insistându-se cu argumente asupra promovării lor zi de zi şi în învăţământul de astăzi. Prin pedagogia sa, prietenă cu credința strămosească,  Dumitru Dascălu reuşeşte să convingă cât de distructivă este optica unor gazetari care, repetenţi tocmai la şcoala muncii şi a pâinii câştigate în mod cinstit, cred că munca unui copil la „mama acasă” ar însemna exploatarea copiilor de către părinţi…

Învăţarea, mobilurile învăţării, însăşi şcoala familiei, scoala şi copilăria, coerciţia în educaţie dar mai cu seamă şcoala vieţii sunt subdiviziuni ale textului care nu fac doar didactică şi pedagogie, ci foarte multă lecţie de viaţă cotidiană, autorul subliniind pregnant că sunt   multe cazuri în societatea de astăzi când, din cauza corupţiei şi tupeului unora, se răstoarnă valorile şi se promovează criza morală.

Şcoala în derivă, Greşelile se plătesc, Buna- creştere, dar şi eseurile intitulate Coborâţi pe pământ sau simplu, Traista, sunt de o cuprinzătoare valoare pedagogică şi socială.: “Mamă, să nu mai vii cu traista pe umăr la mine, că mă râd colegii” i-a spus fiul, elev la Liceul pedagogic,  mamei care l-a vizitat. „Să nu te ruşinezi, mamă, de traistă! Cu ea te-am crescut!”, i-a răspuns mama, „prompt şi magistral”, susţine pedagogul. Acest text-scenă al întâmplărilor vieţii pus alături de cel referitor la plimbarea fiului universitar cu mama sa pe Bulevardul  Copou,   „gătită cu ie, catrinţă, bundiţă mărginită cu blană de jder, cu opinci în picioare, măiestrit lucrate şi cu o broboadă bogată, viu colorată pe cap”, etalează  tocmai mândria, pentru obârşia ţărănească, bucovineană, a intelectualului care merge alături de mama sa.

            Chemarea amintirilor purtându-i pe Dumitru Dascălu sau pe Vasile Fetescu dintr-o  ipostază în alta prilejuieşte autorului reiterarea unor texte superior valorificate prin reeditare cum ar fi cele intitulate Mirajul profesiei de învăţător, Dăscăliţa, Lecţia,  Ora de dirigenţie, Aventura, Evocări de la Şendriceni, Dreptul la amintiri, ca şi cele referitoare la poetul Mihai Munteanu şi prozatorul Alexandru Mânăstireanu, sporesc  valoarea pedagogică şi memorialistică a lucrării. Episoade ca cel intitulat Izgonire înseamnă blamul public adus autorităţilor Statului, tocmai în democrația momentului,  pentru felul cum sunt trataţi la pensionare cei care au servit Ţării timp îndelungat şi cum nu sunt recompensaţi pentru stăruinţă şi competenţă…

Conținutul si titlul textului, Mi-i dor să fac treabă, pus la încheierea Cărţii CHEMAREA AMINTIRILOR vin să completeze în mod fericit şi pilduitor  susţinerile autorului cărţii cât de mult greşeşte Statul Român de astăzi când în loc să le ofere cetăţenilor săi locuri şi posibilităţi de muncă, inclusiv lucrul pământului, le acordă tot felul de ajutoare sociale care se consumă pe băuturi alcoolice în cârciumile satelor dar şi ale oraşelor.  În felul acesta se infirmă tocmai ceea ce spuneau clasicii: „Sfânta muncă e aceea, Ce răsplată-n ea-şi găseşte”…

Infirmă, leneveşte şi îmbolnăveşte pe însuși românul de astăzi și mâine !

Ion N. Oprea

*Comentariu, semnal editorial la CHEMAREA AMINTIRILOR de VASILE FETESCU, Editura PIM, IAŞI, 2013.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5