Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Chinuri (Inspirație din „Viața Sfinților”)

    Primit pentru publicare: 24 Nov. 2021
    Editor: Ion Istrate
    © Elena Butnariu, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)


    În mijlocul unei arene ample, cu tribune pline cu bărbați cu barbă, mai mare sau mai mică, neagră, roșcată sau ninsă de albul anilor, se află o tânără înaltă, frumoasă, cu veșminte de împărăteasă. Rochia lungă, roșie, cu pliseuri dese, acoperă trupul și picioarele, până la sandalele de aceeași culoare. Talia subțire este strânsă cu un cordon lat, de o strălucitoare mătase galbenă, cu încrustații rubinii, sub formă de crucițe. Capătul lui atârnă în față, de la mijloc în jos. Un alt cordon, la fel cu acesta, îi înfășura, în diagonală, pieptul care, vijelios acum, tresaltă datorită emoțiilor. Dar ea încerca să le ascundă. Mânecile rochiei acoperă brațele până la încheieturi. Pe umerii fragezi este prinsă o hlamidă de un galben-auriu, pe care erau țesuți vulturi cu ochi de chihlimbar. Pe cap, un văl alb, scurt, dreptunghiular, acoperă parțial părul negru, adunat într-un coc micuț la ceafă.

    Privirile ei căutau liniștea de care avea nevoie în aceste momente, dându-și seama că va fi judecată, de fapt și de drept. Nu va avea loc o confruntare de idei, de învățături, așa cum îi spusese conducătorul acestui forum, cu un surâs binevoitor, dar fals. El conducea de ani și ani pe cei peste o sută de „filozofi” în demersurile spre zeitate. Credința lor era puterea zeilor, a idolilor reprezentați aici prin niște statuete cioplite în piatră dură, care se aflau în mâinile „învățaților” păgâni. Unele aveau cap de lup sau de leu sau de alți presupuși idoli. În una din mâini, cei mai vârstnici mișcau repede două pietricele: una albă și una neagră.

    Tânăra a observat aceasta, uitându-se cu teamă la cei așezați mai aproape. Și, vrând să îndepărteze frica, și-a ridicat mai sus capul delicat, strângând în mâna dreaptă o ramură de măslin, care parcă lumina de jur-împrejur, cu verdele ei puternic. Iar în stânga, a prins mai bine, cu degetele-i fine, bastonul înalt, al cărui capăt reprezenta o cruce lucrată cu mici pietre roșii.

    Știa că acest sobor de „filozofi” era mâna dreaptă a lui Dioclețian, împăratul roman, care pornise prigoană împotriva creștinilor. Maximian, cel care domnea cu el împreună, a venit și în Alexandria, locul nașterii ei. El aflase de credința în Hristos a Ecaterinei, fiică de neam împărătesc și a dorit s-o supună unei „înfruntări” cu acești „înțelepți”, cu pildele lor păgâne. Voia să demonstreze forța de netăgăduit a zeilor, a idolilor proslăviți de el și de aceștia. A fost informat și de multele cunoștințe și învățături ale Ecaterinei, care, încă de mică studiase cu râvnă scrierile unor înțelepți precum Aristotel, Platon, Virgiliu, dar și Sfânta Scriptură. Ea vorbea mai multe limbi străine și trăia după „poruncile” lui Iisus, fără știrea tatălui său, adept al zeilor.

    Împăratul nu a voit să participe la „discuții”, fiind sigur de competența „filozofilor” păgâni și, deci, de verdictul pus cu bile negre acestei „creaturi”, „prea tânără și prea naivă”, cum o califica el. Era uimit că ea a refuzat căsătoria cu vreunul din aleșii tatălui său. Dar ea îl considera pe Hristos „Mirele sufletului său”, „Cel Ceresc”, „Cel Prea Frumos”.

    Acum, Ecaterina era privită de sute de ochi. Unii, plini de curiozitate: „Cine e ceastă fetișcană îmbrăcată ca o împărăteasă?!”. Alții, cu o oarecare îngăduință: „Are multe de învățat de la noi, nu de la aceia pe care i-a <citit> ea”. Dar mulți dintre cei prezenți își exprimau dezaprobarea cu vorbe aspre. O socoteau o persoană „insolentă”, doar o femeie, care are îndrăzneala să-i înfrunte pe ei, „filozofii zeiști”. Căci împăratul le spusese că ea a dorit să-i înfrunte, ca să-i îndepărteze de zeii lor.

    De acolo de jos, Ecaterina nu vedea și percepea toate, dar nici n-ar fi năzuit spre ceva, care să o decidă în a-și schimba voia.

    După ce conducătorul a prezentat-o pe Ecaterina ca fiind „slujitoarea” unui zeu necunoscut, nevăzut, neauzit, a solicitat întrebări.
    – Cine sunt acei învățați pe care i-ai „studiat”?
    – Acei înțelepți aduc elogiu instruirii și cultivării spiritului. Ei spun că viața fără învățătură este, de fapt, moarte, iar spiritul este cel care însoțește un înțelept, fiind unica lui bogăție. Astfel de om este omul simplu, care crede în suflet, pentru suflet. Ei pun bazele vieții pe „natură, adevăr și dreptate”. Deci omul să judece drept, „să-l nu-l certe natura, nici adevărul”. Și nu se va teme de nimic.

    Cuvintele ei au răsunat în toată încăperea, astfel încât se lăsase o liniște nemaiîntâlnită până atunci. Ecaterina a continuat:
    „- M-am bucurat mereu să învăț ceva nou, ca să-l împărtășesc și altora”, zicea Seneca. Așa am făcut și eu. Și am acumulat o sumă de cunoștințe despre univers și despre chintesența înțelepciunii omenești. Ce înțelepciune vedeți voi în chipurile acelea cioplite în piatră sau în lemn, la care vă închinați, care n-au suflet și minte, care nu cunosc omenia și iubirea. Voi știți ce e iubirea?

    Liniștea s-a adâncit. Unii întorceau capul spre alții, dar tăceau. Privirile lor căutau răspunsul pe care nu-l puteau da.

    – Cum îndrăznești să ne întrebi pe noi așa ceva? s-a auzit din mulțime.
    – Pentru că, dacă veți iubii semenii și orice ființă, veți ajunge în ceruri, pentru veșnicie.
    Răspunsul a fost cam scurt, pentru a putea fi înțeles pe deplin.
    – De aceea, tu spui că iubești pe Hristos? Am auzit că el este în cer, dar nu se vede, nu se aude.
    – El este cel pe care-l iubesc. Căci el este „cel fără de început și fără de sfârșit”. Eu mă voi urca acolo, pentru a avea iubire și fericire în veșnicie.

    Ecaterina a observat clătinările de cap ale unora. Și-a zis: „Iubire, putere și răbdare. De astea am nevoie acum cel mai mult”. Fără a aștepta o altă întrebare, de fapt o nouă „cercetare”, a mai spus:
    – Dacă voi vreți să fiți iubiți, să iubiți și voi la rândul vostru. Și prin iubire, veți ajunge eterni. Și veți fi mântuiți.
    Lupta spirituală cu acești păgâni era pe sfârșite. Mulți dintre ei au lăsat deoparte chipurile cioplite din mâinile lor, dând din cap a aprobare și uitându-se nehotărâți la pietricele.
    Chinurile întrebărilor hulitoare și ale cuvintelor umilitoare care s-au mai auzit, nu au schimbat vocea dulce și blândă a Ecaterinei.
    „- Am spus și mi-am mântuit sufletul”, a sfârșit pledoaria sa cu acea formulă de încheiere, folosită de marii filozofi și oratori ai vremii.
    „Oare sub chipul acesta feciorelnic se ascunde o minte de înțelept?”, „Oare lecturile sale au deșteptat-o?”, „Și vorbește ca un adevărat orator, cu <bună cuvântare>”, astfel gândeau mulți.

    Până acum, ei spuneau că un lucru judecat e socotit adevărat, fără prea multe dovezi. Dar acum, judecata Ecaterinei n-a mai fost judecată. Ci oarecare aliniere la discursul său, la care au gândit și după acea adunare. Și majoritatea celor prezenți au îmbrățișat credința ei, astfel încât, împăratul și-a arătat puterea lui groaznică și i-a ars pe rug pe aproape toți. Iar pe Ecaterina a supus-o altor chinuri înspăimântătoare. Dar pentru că ea a rezistat la toate, chiar și la cele ale roții zimțate, zicând: „Eu îmi urmez propriul meu drum”, a luat „cununa mărturisirii” și a fost decapitată.

    A fost înmormântată de adevărații credincioși pe muntele Sinai, la mănăstirea care-i poartă numele: Sfânta Mare Muceniță Ecaterina.

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5