Cinci personalități, “oameni ai Învierii “ modele, ce revoluționează “zborul”spre înalta conștiință, la care adaug, încă, unul

Cartea „Omul-Aripă„ apărută în Colecția Revoluția Modelelor, la Editura Fundației Culturale MEMORIA, București, 2022, volum îngrijit de Cristina Chirvasie, are pe aripa copertei două texte, interesante autentifică : primul scris  de Zoe Dumitrescu Bușulenga (Maica Benedicta ) „O lume fără rădăcini este o lume fără morală. „, iar al doilea text este scris de George Enescu: “deslușește enicma modelelor false:”Ne-am căptușit cu modele false, modelul omului care, reușește ușor, care se descurcă, care știe să facă bani,Ne-am pierdut moralitatea, manierele și educația. Am uitat să ne mai îmbrăcăm frumos, să ne mai purtăm elegant. Am pierdut-nu burghezia material, ci burghezia spiritului, noblețea spiritual. Trăim azi într-un mediu semicultural și brutal. Suntem foarte departe de ce am fost cândva… “ Mă gândesc, citind aceste rânduri, și-mi pun întrebarea, le-am avut cândva?  Regimului comunist-criminal a avut rolul să distrugă elitele cu ajutorul Securității și a cozilor de topor din cadrul elitelor care doreau să parvină, să ne schimbe istoria. În parte a reușit. Se simte și se vede în prezent. Pe ultima copertă este un citat semnat de Cristina Chirvasie, foarte educative: “Trecutul, patrimonial și modelele sunt zestrea neamului din care facem parte.Pentru a le prețui trebuie, mai întâi, să le cunoaștem, să fim treji și atenți, să ne urcăm cât mai Sus și să privim în inimile noastre. Să fim, așadar, oameni frumoși, oameni-aripi, oameni ai Învierii. “

Fiecare text este însoțit cu fotografia autorului.

Volumul se deschide cu o “Prefața “ semnată de Cristina Chirvasie, care începe cu o frază esențială: “E atâta frumusețe în lume, dar oamenii, orbiți, nu o văd “, cuvinte pe care le spunea nu de puține ori, sociologul și filozoful Ernest Bernea.A fost unul din mari intelectuali dintre cele două războaie mondiale. În cele 7 pagini ale Prefaței autoarea răspunde la unele întrebări, privind “meseriile  “ celor 5 intelectuali din volum ce-și deschid inima și sufletul în paginile acestei cărți.Este vorba despre Nicolae Mărgineanu,( 1905-1980. A fost doctor în psihologie, conferențiar universitar, fondatorul școlii profesionale din România. Comuniștii l-au arestat și condamnat la 25 ani de muncă silnică.A fost eliberat la 26 iunie 1964.), care se mărturisește cu sufletul curat precum Cămașa de duminică. Care are la început Motto-ul: “Împotriva  maltratării și nedreptății, singura apărare a oamenilor este convingerea lor deplină și fermă în triumful Adevărului și Dreptății.“Text semnat Nicolae Mărgineanu-tatăl, din cartea Amfiteatre și închisorii.Acesta își povestește copilăria în vreme de război când rușii au abandonat un cal alb și acesta a fost îngrijit de copii din satul de pe Târnava. Autorul acestei autobiografii povestește cu nostalgie despre bunică, pe care o consideră “bucuria simplității”. Nicolae Mărgineanu vorbește despre copilăria și omul ajuns matur, despre educația primită în familie și grija părintească, despre tată-l său care i-a fost model în viață și despre anii din închisorile comuniste. În anii aceia grei a ajuns la concluzia că Rugăciunea are un mare rol în viață, concluzie la care a ajuns tată-l Mărgineanu, mărturisită de fiul său.

Textul scris la data de 16 martie 2019 are o concluzie cu iz educative: “Să ajungi la simplitate nu e deloc simplu. Acest privilegiu se obține prin muncă intense și experiență.“

A doua personalitate cuprinsă în acest volum este  Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, al cărui text  începe cu un motto-u  al lui Ioan Ianolide ce poate să fie pus sub Icoana de la capătul patului:” Numai dacă știm să exprimăm adevărul și să-l impunem în fața oamenilor-convingâdu-i pe cei vicleni și răi- el nu este ținut sub obroc. Căci adevărul învinge minciuna nu numai prin felul în care știe să răspundă, ci și prin modul în care știm să-l arătăm.“ 

Ioana-Raluca Voicu Arnăuțoiu este violonistă, s-a născut în 1956 și este fiica locotenentului Toma Arnăuțoiu, liderul Grupului de partizani anticomuniști din comuna Nucșoara, județul Argeș. Pentru a cunoaște viața acestei Doamne a cântecului la vioară am consultat articolele de pe internet. Astfel deschid o filă nouă a poveștii noastre și ne întoarcem în 14 septembrie 1927 în comuna Prisăcani din județul Iași. În ziua aceasta, într-o familie săracă se naște Maria. Maria mai are cinci frați, familia Plop muncește doar pentru copii. În august 1944, în vremuri în care trupele sovietice treceau Prutul și ajungeau și în satul lor, copila de 17 ani pleacă împreună cu familia doctorului Ion Ștețcu și o regăsim în 1949 în Argeș, în casa lui Petre Arnăuțoiu din comuna Nucșoara, fiind și doică pentru copiii acestuia și ajutând și la treburile gospodăriei. Fratele lui Petre era Toma, ofițerul cu care am ales să deschidem povestea violonistei Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu.În primăvara anului 1949, în casa Arnăuțoilor se constituie grupul cunoscut în istoria ștearsă de praf de doamna Lucia Hossu-Longin ca ,,Grupul de rezistență de la Nucșoara”. În iarnă, colonelul Arsenescu îl contactase pe Toma și stabiliseră împreună planul și strategia grupului menit să intervină atunci când războiul dintre englezi și americani pe de o parte și ruși de cealaltă parte, războiul ce a fost o frumoasă himeră pentru românii acelor ani, va începe.

În casa din Nucșoara se întâlnesc învățătorul Iancu Arnăuțoiu, tatăl celor doi băieți, învățătorul Aurel Moldoveanu, preotul Ion Drăgoi și alți săteni care nu mai suportau talpa grea a comuniștilor. În luna martie, atunci când grupul pleacă în munți, erau 16 membri. Dintre aceștia, patru erau femei. Diferențele de opinii și teama că fiind un grup relative numeros sunt mai ușor de găsit de trupele securiste îi determină să se scindeze, unii rămânând cu colonelul Arsenescu, alții ascultând în continuare de fostul locotenent Toma Arnăuțoiu.

Maria Plop a mers într-o zi în munți, să ducă alimente nucșorenilor ascunși și nu a mai coborât, securitatea aflând că este unul dintre cei care sprijină permanent partizanii. Au urmat nouă ani în care viața ei a însemnat munte, ascunzători, șuierat de gloanțe și teamă permanentă. Urmăriți neîncetat, hăituiți în permanență, trăind cu teama trădării, oamenii aceștia s-au confruntat de multe ori cu trupele securității, unii dintre ei fiind arestați și executați. Nu numai ei erau în supraveghere permanent, ci și rudele și prietenii rămași în sat. Securitatea era o mașinărie incredibilă de propagandă, de obținere prin tortură a unor informații ce uneori nici nu erau adevărate. Casa familiei Arnăuțoiu, transformată ulterior în sediu al Miliției, avea echipament de ascultare, zeci de informatori au fost racolați, zeci de agenți au fost infiltrați pentru a se ajunge la obiectivul final: arestarea și condamnarea la moarte a celor din grupul de la Nucșoara.

O poveste de dragoste între fugarii Toma Arnăuțoiu și Maria Plop aduce pe lume, pe 22 mai 1956, o fetiță. În ziua aceea, grupul ce devenise din ce în ce mai mic trăia deja de multă vreme într-o ascunzătoare la Râpele cu brazi. A fost ziua în care s-a născut viitoarea profesoară de la Conservator, actuala violonistă stabilită în Anglia, la Londra.

Cum a supraviețuit copilul doi ani în ascunzătoarea aceea, cum a venit de fapt pe lume, cum a tratat Maria Plop bolile copilăriei, cum s-au bucurat părinții de primele sunete scoase de copilă? Nu vom ști niciodată.

În mai 1958, cu două zile înainte ca fetița să împlinească doi ani, frații Arnăuțoiu au coborât muntele până la casa prietenului din copilărie al lui Toma, Grigore Poenăreanu, pentru o aprovizionare. Ce nu știau frații era că, prin șantaj, securiștii reușiseră să îl determine pe prietenul lor să trădeze. Le-a pus un tranchilizant în țuică și astfel au fost arestați. Securitatea i-a însoțit pe drumul către ascunzătoare, unde mai rămăseseră doar Maria Plop, copila și Constantin Jubleanu, un membru al grupului. Securitatea i-a somat să se predea, Maria a coborât pe o scară improvizată din frânghie cu fiica în brațe, Constantin nu a vrut să se predea, a deschis focul asupra trupelor și a fost ucis.

Cei doi frați Arnăuțoiu, Maria Plop și copila au fost duși apoi la Pitești, unde au fost anchetați timp de un an la sediul Securității. Verdictul a fost unul teribil: cei doi frați, dar și alți 14 oameni care i-au ajutat în perioada deceniului petrecut în munți au fost condamnați la moarte prin împușcare. În noapte de 18 spre 19 iulie 1959, erau executați toți la penitenciarul Jilava.

Maria Pop a fost condamnată de Tribunalul Militar la muncă silnică pe viață.  Despărțită de fiica ei, fără a mai cunoaște vreodată ceva despre ea, va merge la închisoarea de la Miercurea Ciuc, unde va muri în ultima zi a anului 1962, bolnavă și ucisă sistematic de condițiile mizere din temniță. În ziua în care a coborât scara de frânghie cu copilul ei în brațe, Mariei Plop i s-a întocmit acest proces verbal la Pitești: ,,Procedând la percheziția corporală a sus numitului, am găsit asupra ei următoarele obiecte și valori: una haină postav negru uzată, un cojocel cu mîneci lână, un plovăr lînă mînică, una cămașe bărbat, una pereche chiloți, una pereche mînuși, una pereche ciorapi lînă, două prosoape, una batistă, două trăistuțe, două fustișoare, două bluzițe, două cămășuțe, două perechi pantalonași, una căciuliță lînă pentru copil, un fluer cu busolă.”Aceasta era averea Mariei Plop. Copilul i-a fost luat și nu a mai știut nimic despre el până în ziua morții.

Epilogul acestei povești impresionante  este că povestea copilei nu s-a terminat în ziua în care glonțul, apoi boala i-au ucis părinții la Jilava și la Miercurea Ciuc. Securitatea a trimis-o la un Leagăn din Câmpulung Muscel. O familie, familia Voicu, încerca demult să-și lumineze viața cu un copil. Hotărăsc să adopte unul și copilul ales este fiica lui Toma și a Mariei. Îi oferă o educație aleasă, îi insuflă dragostea pentru vioară.Peste ani, în 1990, Ioana are 34 de ani când hotărăște să afle cine îi sunt părinții naturali. Primul lucru pe care îl face este să meargă la Câmpulung, dar nu poate afla nimic, arhiva, și dacă ar fi existat, nu ar fi putut fi consultată. Directoarea leagănului însă, aceeași de decenii, nu uitase ziua în care Securitatea adusese un copil de la Pitești. Și Ioana Voicu începe atunci o muncă grea de documentare, scoțând de sub colbul uitării povestea părinților ei, ascunsă în sute de dosare cu pagini îngălbenite din arhivele securității.

La Editura Vremea, a apărut ediția a treia a impresionantului volum ,,Luptătorii din munti. Toma Arnăuțoiu, grupul de la Nucșoara”, o laborioasă cercetare a documentelor anchetei, procesului și detenției luptătorilor din munți.Fetița de doi ani ce cobora în brațele mamei ei pe scara de frânghie, lăsând ascunzătoarea unde trăise primii ani de viață pentru a merge în Piteștiul ce îi va condamna la moarte ambii părinți, a crescut, a cântat în Filarmonica ,,George Enescu”, a predat vioară la Consevator și a scris. A scris povestea lui Toma, a Mariei și a celor ce au fost martori ai nașterii ei într-o grotă, într-un colț de Românie lipsit de comunism.

Motto-ul  lui Petre Țuțea: “Scara valorilor umane conține sfântul, eroul, geniul și omul obișnuit-dincolo de aceștia situându-se infractorul “ ce deschide textul acestei fetițe ajunsă o mare violonistă, ne deschide apetitul să citim textul scris de Ioana-Raluca Voicu Arnăuțoiu, intitulat “Omul care umblă cu scara “ care este structurat în subcapitolele: “Lumea mea și muzica “, “ Căutarea, cine sunt eu ?“, “Grupul de la Nucușoara “, “Nașterea mea “, “Modele de oameni simpli. Marina Chirca și familia ei“,  “Cum m-am născut în Cer “,”Muzicieni români ]n arhivele Securității “, (sunt amintiți:  Enescu, Mihai Jora, Paul Constantinescu) “, “Profesoratul “,”Informarea nu este acela;i lucru cu studiul “, “Două modele, (acestea fiind: George Manoliu, profesorul violonistei și Dinu Ciocan)“, “ Îndemnuri pentru tineri de astăzi și de mâine“  și ” O soluție pentru lumea de astăzi“, această soluție, spune autoarea, este morala, veghea asupra respectării normelor democrației etc. Textul a fost scris în 27 ianuarie 2020.

A treia personalitate prezentă în această carte cu textul său este Costion Nicolescu, mărturisire ce se deschide  cu motto-ul Sfântului Ioan Scărarul: “Precum apa strâmtorată țâșnește spre înălțime, așa de multe ori și sufletul strâmtorat de primejdii urcă spre Dumnezeu prin pocăință și se mântuiește. “

Costion Nicolescu este Doctor în teologie (la Institutul de Teologie Ortodoxă din Saint-Serge din Paris – 2006).A fost inginer proiectant  între anii 1969 – 1991
Cercetător ştiinţific în etnologie şi antropologie la Muzeul Țăranului Român (1991 – 2011).
Are publicate următoarele cărți: Spre o cultură liturgică(eseuri), Ed. Anastasia, 1999
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă – viaţa, minunile, legendele şi obiceiurile, Co-editare a Muzeului Ţăranului Român cu editura România Creştină, 1999.
Cine se teme de Biserică? (eseuri şi articole), Ed. Christiana, 2002.
Riscul de a fi ortodox (interviuri), Ed. Sophia, Bucureşti, 2002.
Sufletul între rai şi iad – o viziune tradiţională românească asupra judecăţi particulare (cercetare), Ed. Vremea, Bucureşti, 2003.
Teologul în cetate – Părintele Stăniloae şi aria politicii (eseu + interviu), Ed. Christiana, Bucureşti, 2003.
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir – viaţa, minunile, legendele şi obiceiurile, co-editare a Muzeului Ţăranului Român cu light&gabrielmedia, Bucureşti, 2004.
Elemente de teologie ţărănească (cercetare), Ed. Vremea, Bucureşti, 2005.
Bucuria convorbirii (interviuri), Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2006.
Chipul ca o catapeteasmă (studii şi eseuri), Ed. Sophia, Bucureşti, 2009.
Et in Athos ego / Muntele sfinţit (însemnări în urma unei călătorii), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2010.
Hristos, Adăpostul, Veşmântul, Hrana, Doctorul şi Leacul omului şi al omenirii pe calea mântuirii (teza de doctorat), Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011.
Sarea Pământului – încrucişări, întâlniri, însoţiri – (portrete, prezentări, evocări), Ed. Doxologia, Iaşi, 2011.
Mic tratat de iubire urmat de alte iubitoare studii şi eseuri, Ed. Doxologia, Iaşi, 2012.
Credinţa, nădejdea şi iubirea în viaţa şi opera lui Andrei Tarkovski (monografie), Ed. Lumea credinţei, Bucureşti, 2013.
Carte pentru îndrăgostiţii care vor să se împrietenească (eseuri), Ed. Sophia, Bucureşti, 2014.
Părintele nostru Dumitru Stăniloae sau Viața ca teologie (eseuri), Ed. Meteor Press, București, 2015.
Părinți și icoane din Sfântul Munte, Ed. Meteor Press, București, 2015.
Stârniri. Pentru o cultură a Învierii (interviuri), Ed. Sophia, București, 2018.

Alte contribuții: texte apărute în volume colective, prefețe, editarea unui supliment de spiritualitate creștină „alfa și Omega” (1992-1997), realizator de emisiuni radio (1996-1999) și de televiziune (la Pax TV – februarie-iunie  2005), numeroase apariții în presă cu articole și interviuri.

Textul publicat în această carte se intitulează “Omul-aripă “, care dă și titlul cărții, este structurat în subcapitolele: “Viața ca un continent “, “Întâlniri esențiale “, “Bărbații neamului “, “ Sarea pământului“,  “Horia Bernea și Muzeul țăranului Român “, ”Temă, temei, temeinicie “, “Țăranul român și frumusețea lumii “, “Lec’ia Bernea “, “Șantierul cel de taină “, “Muzeografia ca teologie “, “Ce facem cu moștenirile noastre? “, “Știi care-i deosebirea dintre noi? Eu iubesc oamenii “ și”Echipa neamului “, în care autorul spune cum l-a văzut pe Horia Bernea, l-a văzut și la simțit ca  aripă la Judecata neamurilor. Textul a fost scris la data de 16 iunie 2018.Citind acest text mi-a venit în minte aforismul lui Pablo Picasso:” Daţi-mi un muzeu şi eu o să îl umplu”.

Al patrulea text este semnat de  Raluca Prelipceanu, având un moto de  Părintele Dumitru Stăniloaie: “Numai în independență și provocat de Logosul suprem, spiritual uman este de la început și continuă să fie subiect  subiect cugetător, cuvântător și făptuitor.în dialog cu Logosul divin și în rolul de subiect al lucrurilor.“

Raluca Prelipceanu s-a născut în 1982 în București.și este doctor economia migrației.Informațiile acestea le-am cunoscut pe internet. Raluca Prelipceanu s-a născut în anul 1982 la București.

Își propusese să devină doctor sau biochimist, însă profesoara de chimie a convins-o că era prea sensibilă și meseria nu i s-ar fi potrivit. Așa a ajuns în cele din urmă să facă Relații Economice Internaționale.

La 22 de ani, Raluca Prelipceanu pleca cu o bursă Erasmus la Paris.

Și-a luat masteratul și doctoratul la Sorbona, cu o temă similară, în urma unei ample cercetări făcute direct pe teren, vreme de mai mulți ani, în mai multe țări europene, SUA și Canada, după care i s-a propus să lucreze la Banca Mondială sau ca înalt funcționar în domeniul economic la Bruxelles.
A refuzat, după ce s-a convins de duplicitatea și fariseismul acestor instituții În cei nouă ani cât a stat departe de casă, a călătorit în peste zece țări și a învățat de peste tot câte ceva.

A revenit în România să ajute la reconstrucția economică a țării.
Dezamăgirea a fost totală întrucât, la nivelul ei de instrucție, nu s-a găsit un post în care să fie angajată ca să-și poată dovedi utilitatea și să-și câștige cinstit și demn o pâine.
Se confrunta cu nenumărate probleme, nu găsea o locuință la un preț acceptabil, nu reușea să se înscrie în filiera din masterat pe care și-o dorea.
A reușit să găsească finanțări pentru a continua cercetarea despre migrație cu un doctorat, în timpul căruia a ajuns 15 luni în Torino unde se află cea mai mare comunitate românească. A beneficiat atunci de o bursă Arii culturale din partea Universității Paris Sorbona și o bursă Marie Curie din partea Comisiei Europene.

După finalizarea doctoratului a mai predat o vreme, a mai lucrat la niște proiecte, dar când a trebuit să schimbe locul de muncă, a hotărât să revină în România.
A intrat în monahism, la o mănăstire din apropierea orașului Câmpeni, pentru a putea să-și continue cercetările economice.

A publicat  o carte despre persoane din Occident care au devenit ortodoxe, conținând aproape 30 de interviuri, povești de viață din toate colțurile lumii.

Nu s-a limitat doar la scris și a început să se implice în comunitățile defavorizate din Munții Apuseni. A mers voluntar inclusiv la București, la spitalul Sf. Nectarie unde se află internați bolnavii de cancer în faza terminală.

În ultimii ani, au dispărut de pe harta României nu mai puțin de 130 de sate. Ea nu poate împiedica pieirea lor, dar poate lupta și luptă să le transforme în locuri memorabile. 

Raluca Prelipceanu se asigură că obiceiuri seculare rămân totuși în memoria colectivă a Internetului. Astfel, copiii copiilor noștri vor ști cine sunt și de unde vin. Nu vor fi, cum foarte frumos spune, „ologi identitar”. 

Testul Ralucăi Prelipceanu se intitulează “Și cu noi cum rămâne? “, find structurat în subcapitolele: “Străbunul meu din Dârlos “, de prin 1914, “ Viața second-hand sau lipsa de identitate“ care se axează pe românul plecta în bejenie lipsit de identitate, “ Reprezentarea unui an capital, 1918“, care înseamnă credința în Marea Unire, “ “Despre tradiție “, care înseamnă o continuitate, o predanie. Iar academicianul I.D.Ștefănescu este amintit pentru lucrarea dânsului despre picturile murale din cele trei provincii românești,“Duh, har și icoană “, “ Scopul vieții noastre“, în care ne demonstrează că, pentru recunoașterea unui sfânt trebuie să avem har, cum a spus și Sfântul Serafim de Sarov (1754-1833 ), călugăr rus,  “Taina iconarului “ ,“Să ne asumăm Crucea “, aceasta venind din dragostea către Tatăl, din dragoste către noi, din pace ape care ți-o dăruiește ascultarea… “, Icoană versus chip cioplit”, Icoana nu înseamnă venerarea unui obiect, ne rugăm  la cel care este reprezentat pe lemnul sau sticla respectivă, “ Ce am găsit la Vința “, “}n Hristos suntem una.Cel care au fost, cel care suntem ;i cei care vor veni. “, “Operațiunea Vința “pentru salvarea picturilor unui mare iconar,și “ Decalog de supraviețuire pentru tineret“. Textul acesta amplu a fost scris în datade 8 aprilie 2019. Citind acest studiu al Ralucăi Prelipceanu am meditat asupra aforismul lui Sfântului Nicodim: “ Biserica este o corabie, iar creştinii care merg la Sfânta Biserică şi intră în ea sunt izbăviţi din furtuna păcatelo”.

Al cincelea text, și ultimul, este semnat de  Mircea Stanciu, născut la 10 iunie 1978, în Nehoiu, județul Buzău. Licențiat în istorie al Universității din București, a obținut o bursă doctorală la Ecole Doctorale, făcând un stagiu de un an în București și un altul la Universitatea Laval din Quebec.

A publicat în 2018 și 2019, la Editura Frontiera, două cărți pentru copii: Cartea cuvintelor dispărute și Cartea meseriilor dispărute.

O biografie care, pentru lumea de azi, care șerpuiește pe orizontală, tributară diplomelor, funcțiilor și distincțiilor, poate părea banală. Dar, ea aparține unui OM VERTICAL.

A plecat la Domnul pe 29 octombrie 2019.

Textul, scris de acest regretat istoric, are moto-ul lui Sf.Paisie Aghioritul: “Educația: în primul rând, puține cuvinte, în al doilea, multe exemple, și, în al treilea rând, mai multă rugăciune. “, și se intitulează “Lista lui Mircea “, fiind structurat în următoarele subcapitole: “Cum am ajuns să scriu “,  “Despre cuvinte dispărute “, “Făgăduința “, “ Menirea și sensul vieții “, “ Tihna din bătrâni“, “Năravul “ , “ Tămăduirea și arsurile sufletului“, în care se spune: “Deci omul, până se desparte sufletul de trup și pleacă din lumea aceasta, este om dacă înțelege această uniune între cele două “, “Curajul cel bun, neastâmpărul și talcul făuritorului “, “Cine suntem și ce vom fA urma modelul “, “Din detalii e făcut întregul “, din care desprindem frazae: “Ne pregătim pentru veșnicie cu poveștile acestea mărunte, poveștile acestea care sunt extrase- de unde? Din detaliile efemere ale vieții noastre de zi cu zi “, “Nu creierul dă soluții “, “Omul cu apa “,“Arta stăpâniri de sine“, “Calea către esență “, “Maestrul și ucenicul “, “A trăi în armonie cu natura “, “Bucuria de a face “, acesta este Dumnezeu, Meșterul care ne-a făcut și care ne atrage.” Haina de lumenă“, “Haiduc sau hangiu “, “Ochiul inimii “ și  “Lumina lui Dumnezeu “, în care ne sfătuiește că în Biserică descoperim Lumina Lui Dumnezeu.Aici ne vindecăm. Studiul a fost scris în 25 mai 2019, cu cinci luni înainte de a urca în Lumina Cerului.

Citind textul acestui tânăr istoric mi-am zis în gând aforismul lui William Hannan “Există viață după moarte? Nu știu, dar am murit când tu ai plecat și sunt încă viu…” 

Închizând crtea doamnei Cristina Chirvasie, tot repet cuvintele scrise de domnia sa: “Acești Oameni pe care îi veți întâlni în Colecția REVOLUȚIA MODELELOR sunt oblojitori de răni.Căci asta sunt modelele, oamenii “rotunzi”  care prin viața și profesia lor pansează rănile neștiinței și nemaiiubirii.“La care adaug și eu: Cristina Chirvasie, prin publicarea acestei antologii, este și domnia sa  un Model ce-l așezăm în Colecția REVOLUȚIA MODELELOR.

Al.Florin Țene