La ora 5 după amiază, strada Privighetorii era pustie. Locatarii blocurilor trândăveau toropiți de cele 30 de grade din apartamentele cutii de chibrit. Nu deschideau aerul condiționat. Se scumpise curentul, iar unii nici nu-și permiteau luxul de a plăti kilowați în plus.
Nicu Porumboiu îl predă pe Ninel cu vagonet cu tot. Grupul de asalt se împrăștie repede. Paza Clinicii blocase deja toate ieșirile. Ambulanța în care fusese urcat Ninel era aproape de aeroport. Aici aștepta un cargo utilitar. Doar Antonio se urcă în avion pentru a însoți posibilul atentator. Ninel voia să spună ceva, dar purta o mască de protecție, model 1960.
Zborul până la Viena dură mai puțin de o oră. De la aeroportul privat, Antonio și prețioasa captură fură preluați de un Uber cu geamuri fumurii. Spitalul în care se afla Rodion era la doi pași.
Lui Ninel i se scoase masca și fu trecut într-o cabină pe rotile cu un vizor larg. Între timp fu trezit și Rodion, spunându-i-se că va trebui să recunoască agresorul, fostul său șofer.
Antonio începu confruntarea:
Domnule Rodion, îl cunoști pe acest nemernic?
-Rodion era derutat. Nu știa cine este omul din fața sa.
-Ninel, recunoști că ai vrut să-ți omori fostul Șef?
-Tăcere. Ninel încă era buimac după șocul din criosaună.
– Am de-a face cu doi muți? Nimeni nu scoate o vorbă
Domnule Antonio, pe acest tânăr nu l-am văzut în viața mea. Pe fostul meu șofer îl cunosc foarte bine. Am lucrat cu el ani buni. Este mai înalt ți are o ureche tăiată.
-Ninele, tu ai o ureche tăiată?
-Da, domnilor anchetatori. Urechea dreaptă mi-a fost tăiată cu briciul când am fost luat de pe stradă și introdus cu forța în criosaună.
– Eu sunt detectivul Antonio și nu pot fi dus cu zăhărelul. Mai bine recunoaște că ai vrut să-l omori pe profesorul Rodion la comanda lui Aristide.
– Cum să recunosc, dacă nici măcar nu știu despre ce e vorba.
– Ce ziceți de asta, domnule profesor?
– Mă mai gândesc. Ce ureche ziceați că i-a fost tăiată?
– Urechea dreaptă.
– Are dreptate băiatul. E doar o sosie. Șoferul meu avea tăiată urechea stângă.
– Ce e de făcut, domnule Rodion? Ne-a fost întinsă o momeală. Puteam trimite le închisoare un om nevinovat. Cazul se închidea și cei de la Clinică ar fi căzut în picioare.
– Ia spune, domnule Ninel, mai era vreo criosaună prin vecinătatea celei în care te aflai?
– Era un șir întreg de criosaune. Nu ne vedeam între noi. Aveau sticlă mată.
– Cine le supraveghea?
– Un fel de robot. Eram hrăniți printr-un tub de cauciuc. Din când în când se deschidea o trapă ,prin care venea aer rece.
Antonio și ceilalți doi colaboratori înțelese că treaba era încurcată rău de tot. Abătut, privea în gol. Fu scos din această stare de o voce de cinic. Era chemat de urgență la telefon. Trecu în camera din stânga. Pe masă era un telefon cu pâlnie, de pe vremuri. Ridică receptorul:
– Alo! Antonio la telefon! Cu cine am onoarea?
-Sunt Pedro, domnule Antonio. Ai rezolvat cazul?
– Păi… Nu prea! A fost o confuzie. Cel extras de noi nu e asasinul căutat.
– Știam. Nici nu avea cum. Am lucrat ca pe vremuri, când eram colegi la Divizia de Cercetări. Le-am întins o momeală. I-am atras pe o pistă falsă, ca să nu fim deranjați. Operațiunea noastră era una la nivel mare. După ce voi l-ați extras pe bietul Ninel, cei de la Clinică au răsuflat liniștiți. Băieții din echipa de asalt au pătruns în incinta Clinicii, au cernut făina și au lăsat în urmă tărâța. O dubă i-a adus pe toți la Viena. Va fi un proces complicat.

Vasile LEFTER, membru al U.Z.P.R.