Pădurea nu-i dăduse încă toamnei
tributul său de frunze arămii,
le zăvorâse într-un templu verde
cu lacătul iubirilor târzii.

Pe lacul ocrotit de sălcii mute,
pluteau vrăjite două lebede,
cu grație-alungau din gânduri teama,
că trece timpul mult prea repede. 

Fugar, din liniștea adâncă a pădurii,
un căprior ne-adulmeca timid,
înfricoșată am simțit sub pleoapă,
închisă taina plânsă-a unui rid.

Pe drumuri neștiute am rătăcit
să ne-tomnăm iubirea-n tainic loc,
și binecuvântați de-al toamnei dar,
primeam în suflet clipa de noroc.