Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

COLBUL STELELOR, autor Ovidiu Chelaru

COLBUL STELELOR
OVIDIU CHELARU

© 2012 Ovidiu Chelaru
© 2012 Editura Agata®
Botoșani, 2012

PREFAȚĂ
Lirica vivantă chelaruiană
De la condescendent la desfidă

Colbul Stelelor, coperta 1
Ovidiu Chelaru, la a 17-a carte, pare a arăta că mai are încă multe de realizat. Nu-i el omul care să se vlăguiască uşor!
Creaţia Domniei Sale e ca lira unui râu de munte care curge şi fluieră, curge şi se ondulează cu intensităţi diferite, ce nasc tonuri şi adieri sub influenţa condiţiilor înconjurătoare – cerul senin, vântul, ploile, viscolul, ninsorile, nopţile liniştite, întunericul magic. Totul este într-o continuă mişcare, în evoluţie-involuţie, apare şi dispare. Găsim aici, fără a căuta prea mult, o întreagă şi imensă preocupare pentru o lume nemărginită în timp şi spaţiu, infinit de variată sub aspectul formelor pe care le iau materia şi spiritul în procesul dezvoltării, ca lege obiectivă.
Pe acest fond, demn de luat în seamă, creaţia lui Ovidiu Chelaru este ca o ecuaţie sau, mai bine zis, o structură fractală întâlnită per totum inde, ce însumează, la dimensiuni diferite, oameni cu diverse stări de spirit, peisaje, plante, păduri, ape, lăcaşuri sfinte, sfinţi, îngeri şi câte şi mai câte… O ecuaţie nu poate fi desluşită decât dacă e desfăcută, iar prin mijloace şi tehnici specifice poţi găsi sensul fiecărei necunoscute, fiecărui element component. La Ovidiu Chelaru, fractalul poetic nu este un sistem inabordabil, neînţeles şi izolat, ci îl pătrundem uşor cu mintea, cu atât mai mult, cu cât descoperim că este rezultatul unei atitudini normale faţă de viaţa de zi cu zi, unde omul şi divinitatea, natura şi dragostea, munca şi traiul sunt fundamentale şi asigură eternitatea. Câteva considerente, de acest fel, le-am mai spus atunci când, ca editor, am prefaţat volumul de poezii Flori de toamnă.
Aşadar, pentru a nu repeta, vă propun, ca împreună, să parcurgem din acest volum – Colbul stelelor – , doar câteva aspecte şi anume acelea care privesc rolul poetului în societate şi consideraţia sa pentru Eminescu.
Să purcedem, prin urmare, la o desfacerea a structurilor poetice din primul capitol – Prinos lui Mihai Eminescu -, pentru a destinge filosofia acestora. Eminamente, Ovidiu Chelaru accentuează faptul că Eminescu ne-a aşezat ,,(…)/ Pe altarul nemuririi/ (…)” şi că ,,(…) Eminescu ca o boltă din geneză îngerească/ Va lega punţi peste vreme în cultura românească,/” pentru că ,,(…)Marele poet, luceafăr ca un fagure de miere/ Îndulcit-a limba noastră (…)” (în poezia Ipoteşti) şi ,,(…) Cu bagheta lui divină şi vădit nemuritoare/ Tot ce mişcă-n poezie şi respiră prin valoare,/ Va respinge pe vecie versul fad şi rima albă/ Ce au harul unor vrejuri înşirate într-o jalbă.//(…)”. Se sugerează, astfel, că toate aceste nonvalori sunt ,,(…) Adresate unor semeni ce adoră cu snobism/ Tot ce ţine de facilul denumit diletantism,/(…)” şi, mai departe, ne atenţionează: ,,(…) Tot la fel, cum Eminescu ne spunea cu tâlc şi-n sfadă/ E uşor a scrie versuri fără cap şi fără coadă.//(…)” îndrăznind, chiar, să ne precizeze că ,,(…) Orice gând sau cugetare aşternute pe hârtie/ Scrise tâmp pe verticală cu aplomb şi blasfemie,/ Se declară poezie cu pretenţii de a fi/ Chintesenţă literară, (…)/”. Sunt, deci, unii poeţi, nişte ,,trubaduri”, dar cu ,,pretenţii revolute”, care ,,(…) Scriu de-a valma proză-n versuri şi de nimeni cunoscute,/ Doar aşa la întâmplare fără nerv şi predicat/ Ca şi-o haină prost cusută, bună pentru lepădat.(…)” (Eminescu la pupitru).
Deşi nu a reuşit să scoată în evidenţă, cu mai multă portanţă şi persuasiune, declinul actului de creaţie literară, totuşi, Ovidiu Chelaru are dreptate, pentru că, aşa cum mă întreb şi eu ca mulţi cititori de poezie, ce poate înţelege un proaspăt absolvent de liceu din asemenea versuri: ,,Stă desfacută la nasturi şi buricele degetelor îi ating sfârcurile,/ ştie ea de ce acolo caută degetele (…)/ ştie ea că nici acolo nici în altă parte nu sunt îngeri/ ci doi drăcuşori care se zbenguie ca luminiţele în oglindă/ când ea se pravale şi nimeni nu o mai poate prinde,/ ştie ea (…),/ cât de jucauş devine trupul când cade în gol,/ şi acolo totul se pierde cu buna inconştienţă,(…)/” (Frumuseţea, G. Dorian). Curată onanie! Ce îndemnare scabroasă a poetului modern! Cum ar putea interpreta Freud asemenea versuri, care nu sunt decât fixaţii din faza falică a evoluţiei libidinale?! Aici, propria imaginaţie nu mai are nicio legătură cu principiul fanteziei dictatoriale, ca trăsătură a modernismului, unde poetul crează un univers care ar putea exista, ci desluşim un degradant mediu material şi spiritual, unde are loc o dezumanizare, o formă accentuată a depersonalizării dusă in extremis. Este meritul lui Ovidiu Chelaru, pentru că, prin creaţia sa, ia o atitudine înţeleaptă şi manierată împotriva demersului neverosimil al acestor indivizi -,,poeţi” şi să ridice la loc de exemplu creaţia eminesciană.
Astfel, Ovidiu Chelaru se alătură unei mişcări literare, croită de-a binelea, pentru a demasca bârfeala şi bacanala din spaţiul poeziei, pentru că, aşa cum se mai spune, ,,(…) Eminescu, la Botoşani, a fost privatizat şi trecut în proprietate personală de o gaşcă de aşa-zişi poeţi, fiind exploatat la maximum. Pe hlamida Poetului poposesc tot felul de hultani, mai aproape de ciori decât de vulturi, şi ciugulesc parcă din colivă. Iar, când e nevoie să ia atitudine împotriva detractorilor, se fac a nu fi acasă şi a nu auzi cele spuse de chiar colegii lor de cumetrii literare. (…)” (Virgil Diaconu în ,,Despre USR, lista lui Manolescu, mafia premiilor literare, nobelizările româneşti şi postmodernismul de haită” – interviu cu Emilian Marcu, în revista ,,Cafeneaua literară”).
Iată deci, pertinamente, Ovidiu Chelaru se ridică la rangul unei misiuni nobile pentru a semnala rostul poetului în societate şi, de aici, la necesitatea vidanjării spaţiului literar actual. Rolul poeziei, rostul culturii, în general, este de a îndepărta pe om de natură, de starea animalică, de statutul şi de mentalitatea sa iniţială, nu de a-l cufunda în degradaţie.
Cu aceasta, Ovidiu Chelaru se aşează cu mult deasupra unor ,,poeţi” actuali, demonstrând că pentru a valorifica darul dat – talentul – mai trebuie şi înţelepciune, bun simţ, o cunoaştere a realităţii şi a mediului în care trăieşti şi că, de faci ceva, e necesar să fie util comunităţii şi semenilor tăi. A face artă de dragul artei e steril şi păgubitor, a face artă cu un scop util societăţii, e sublim şi productiv!
Audaces, intellectus et usus!

Istrate Ion, director Editura Agata
Botoşani, 27 martie 2012



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5