Vasile FILIP

                              Comorile din cuvinte

,,La început a fost cuvîntul”. Iar cuvântul a fost darul suprem cu care Dumnezeu și-a aureolat Marea Creație – Universul și Omul. Iar omul, deopotrivă înzestrat cu minte și inimă, a înțeles misiunea ce i-a fost încredințată. Și s-a aplecat asupra cuvântului precum o mamă asupra pruncului din leagăn… ,,Cuvinte din bătrâni”, ,,Povestea vorbei”, ,,O samă de cuvinte”, ,,Cuvinte potrivite”, ,,Odă Limbei Române” și o sumedenie de alte trimiteri către această inepuizabilă comoară, care este și cea mai de preț moștenire, nu numai după părerea lui Ienăchiță Văcărescu: ,,Urmașilor mei Văcărești, / Las vouă moștenire, / Creșterea limbii românești, / Ș-a patriei cinstire”. De unde se poate trage concluzia / învățătura că, împreună cu vatra străbună, cu credința, cu tradițiile, cu întreaga spiritualitate, limba maternă participă la împlinirea certificatului de naștere a (al) neamului românilor (,,Limba noastră-i o comoară”).

,,Cuvântul e cel ce oglindește gândul” – constată pe… drept cuvânt… Vavila Popovici în proaspătul volum de Cugetări, Made in SUA – LULU ENTERPRISES. Mai departe, autoarea pătrunde în miezul lucrurilor și scoate la iveală forța pe care o au, de regulă, cuvintele; forță determinată de conținutul acestora, dar și de felul în care sunt ele rostite. ,,Cuvintele pot înălța un om sau îl pot distruge”. ,,Minunea gândului este nașterea cuvântului”. Considerate separat, aceste exprimări condensate pot fi luate ca simple cugetări / comprimate. Văzute însă ca părți ale întregului, ele se integrează unei opere ample și profunde, care pune în lumină / lucrare nu numai puterea cuvântului, dar și priceperea scriitorului de a-i conferi valoare: ,,După sufletul cărților, și soarta lor: fericită sau nefericită”. ,,Lăsați-mă să scriu!”

Volumul de față este cel de al șaselea (bilingv) de Cugetări / Reflections publicat până în prezent (aprilie 2021) de scriitoarea Vavila Popovici, românca născută în Noua Suliță din Bucovina înstrăinată și trăitoare în America. Precum toate celelalte scrieri ale sale – poezie, proză, articole, eseuri, note de jurnal, interviuri – și acesta întărește ideea că autoarea se autodefinește și prin scrierile sale, structura sa umană netrădându-și rădăcinile și izvoarele: ,,Să-ți iubești și să-ți respecți aripile gândului, fiindcă niciodată nu vei ști încotro ele vor zbura (…) Libertate i s-a dat gândului, dar și acestuia – cosmosul său”. Căci ,,Fără binecuvântarea Celui Preaînalt, orice flacără ivită în sufletul tău se stinge…” ,,Soarta îți poate fi predestinată, dar nu și determinată.”

Întregul volum se află sub semnul echilibrului. Al gândirii și al simțirii, în primul rând. Dar și al judecății în spiritul căreia Vavila Popovici vede realitățile despre care scrie: ,,Simțurile ne tulbură, ne farmecă, ne amăgesc, ne fericesc; gândirea pune frână exuberanței, ne supune judecății, ne aduce în față oglinda lumii și în final, aparent ne redă echilibrul necesar.” Iar autoarea acestei cărți pătrunde în adâncul realităților pe care le explorează, uitând cu eleganță ispita celor văzute dintr-o ochire, pentru că ,,Simțurile cuprind deopotrivă trupul și sufletul (…) Cu ajutorul rațiunii omul poate cunoaște lumea, dar mai mult decât atât, se poate cunoaște pe sine.” Iar în acest spațiu infinit al ideilor, ,,Iubirea rămâne cea mai puternică forță din univers, ea folosindu-se și de inimă, și de creier (…) Sentimentul iubirii și elanul facerii de bine ar trebui să ne călăuzească pe tot parcursul vieții și în toate spațiile prin care trecem și în care ne oprim. Ar fi ca o recunoștință Celui care ne dăruiește fiecăruia din noi, un timp și un spațiu pentru a viețui pe această planetă”. De remarcat faptul că Vavila Popovici nu se mulțumește să puncteze anumite realități cu care se confruntă orice om. Ea subliniază substanța acestora și trage învățăminte, pe care le propune cititorilor ca pe niște sfaturi utile / prietenești, lăsând libertate fiecăruia să decidă și să aleagă ceea ce crede că i se potrivește cel mai mult. ,,Analizează-te, nu-ți trece cu vederea greșelile și iartă-te!”

La fel ca în toate celelalte cărți ale sale, Vavila Popovici își exprimă și de această dată gândurile cu o sinceritate demnă de admirație. Dar toate aceste gânduri / idei nu cantonează în aria teoriei didacticiste. Ele izvorăsc din realitățile cu care fiecare dintre noi ne confruntăm, fără a avea vreo putere întru îndreptarea lor: ,,Statul nu e interesat în promovarea dragostei și a libertății, ci a interesului material al constrângerii.” O constatare exprimată cu eleganță, prea blândă în raport cu felul în care statul român își apreciază propriul popor: stăpân – sclav. Totul pe fondul unei vaste anarhii născute din vulcani politici noroioși / veninoși. Din nenorocire, ,,Neputința pune stăpânire pe trupurile, dar și pe sufletele noastre (…) A vorbi despre moralitate poate oricine. A te comporta moral nu pot decât oamenii cu caractere puternice (…) Am ajuns vremurile când adevărul poate fi transformat cu ușurință în neadevăr și invers. Și totul fără mustrări de conștiință”. De unde conștiință, de vreme ce ea lipsește cu desăvârșire?

Încă o constatare, din care se poate trage concluzia că Vavila Popovici cunoaște foarte bine realitățile din România: ,,Când un conducător preia puterea, începe prin a face ordine. Și nu știu cum se face că, până la sfârșitul ,,domniei” lui, se ajunge la o și mai mare dezordine.” Prietenă Vavila, îți mărturisesc cu mâna pe inimă / și pe conștiință (că mai am olecuță), că nici eu nu știu. Dar o simt cu asupra de măsură, la fel ca întregul meu popor, îngenunchiat și umilit de creaturi cu chip de om, dar cu apucături de jivine. Mai că îmi vine să cred că lupii sunt mai blânzi decât cei ce se autointitulează conducători. Poate de dricuri…