Veneai, cu geanta pe umăr și părul vâlvoi
coborând pe tocuri, pe treptele unui Muzeu de Istorie
pulpele tale, în tremor și genunchii în formă de pasăre măiastră
care țineau parcă, un cal nărăvaș în buiestru cu frâul
întins, spre coarda unui Zenith, de la Răsărit spre Apus.
Știai că am călărit împreună, pe același cal, ținându-mă
în brațele tale, apăsându-mi, cu sânii trupul prea încălzit
numai Roibul păștea lângă noi, când greierii fugeau să cânte
mai sus, la izvor, Corala Mare pentru pian,
pe care cădeau stele, în toată gama păsărilor din crâng…
Acum, că ne-am întâlnit, oprește-te o clipă și spune
dacă ai mai iubit vreodată de atunci, încât să lași
un cerc de foc, să te strivească o noapte întreagă…
Spune dacă te mai poți aprinde vreodată, așa cum ai căzut
în brațele mele, căutând un izvor să te stingă, sorbindu-l
în trup și sădindu-ți pentru vecie, copacul iubirii.
Rădăcinile sale, ne înconjoară efemer, iar pământul, din care
am luat și am dat, pentru a lăsa sufletul nostru să zboare
împreună, fără un cal înaripat, poate pe un fluture,
sau o frunză dusă de vânt, sau pe un strop de nectar
al unei albine, care pleacă odată cu noi și ne va trimite un
curcubeu, pe care vom călări iarăși, peste izvoare de flori…