Vasile LEFTER

Corneliu Filip, botoșăneanul nostalgic                                           

       Cartea despre care voi scrie câteva gânduri mi-a parvenit printr-o simplă întâmplare. Domnul director Ion Istrate, care mi-a tipărit romanul „Doi metri sub pământ ” s-a întâlnit întâmplător cu scriitorul Corneliu Filip. Atras de coperta romanului meu, Corneliu Filip l-a rugat să-i ofere un exemplar la schimb. Așa am ajuns în posesia recentei cărți  „Zâmbete din epoca de aur”, publicate de scriitorul Corneliu Filip la „Agata”, Botoșani 2020.     

    Prefața este una de circumstanță:„În loc de introducere”. Autorul transmite un mod de a privi trecutul: „Fără patimă, în special cu zâmbete…” Sunt înclinat să cred că această carte de rememorări a unor vremi ciudate vine ca o eliberare, ca o despărțire calmă,înțelegătoare de un trecut cu bune și cu rele în care regizorii au fost alții, iar oamenii de rând au interpretat doar niște roluri secundare prost plătite.

              Cartea lui Corneliu Filip este organizată din punct de vedere compozițional pe două părți: una memorialistică, de notare gazetărească a unor momente depozitate în propria memorie afectivă și una de tip frescă, cu scene din viața oamenilor simpli, trăitori pe „Corabie”…, un fel de mici ghetouri cu garsoniere populate de cei mai puțin norocoși.

           Partea întâi are prospețimea vieții. Se simte vibrația amintirii dulci. Portrete, descrieri, mici întâmplări din cotidian te cuceresc prin sinceritatea expresiei. Tonul este natural,frazele sunt accesibile, dând impresia că sunt spuse și nu scrise.Oralitatea este cu siguranță trăsătura principală a stilului folosit de Corneliu Filip în această carte de suflet. Se simte emoția reporterului preocupat de captarea bunăvoinței ascultătorului sau cititorului.

       Plăcerea de a împărtăși din năcăfalele vieții într-un oraș din Moldova este prezentă în fiecare pagină. Totul este în dulcele stil moldovenesc, colorat de spiritul eminescian?„ Și când gândesc la viața-mi, Îmi pare că ea cură…”

Rememorările sunt alternative, din viața publică și din viața privată. Corneliu Filip își amintește că a fost printre primii republicani,  Rememorează primii ani de școală, notează gânduri despre transformările din școala românească, inclusiv din cea universitară, Anul 1966, anul terminării liceului, este considerat an de cotitură. Pentru tineretul școlar de azi, unele pagini par de domeniul imaginației ți totuși… Fraza lui Corneliu Filip curge lin. Fără opinteli, fără zbucium. Evocarea altor vremi este firească, naturală, izvorâtă dintr-o misiune civică. E o cronică pentru generațiile interesate de trecut. Nu sunt aberații, nu sunt exagerări. E viață socială trăită intens de un gazetar conștient că nimic nu trebuie să se uite. E un Darie a lui Zaharia Stancu în alte timpuri.

        Cea de a doua parte a cărții e mai relaxantă, mai picantă, relatând mici trăiri ale unor oameni simpli, ajunși uneori în funcții de conducere. Invitația pe corabie e de fapt invitația în tumultul vieții în care celebrul „l-amour charnel” domină existența muritorilor. Idile, iubiri de-o zi, complicații matrimoniale! Totul se consumă în liniște sau cu scandal în micile garsoniere, cutii de chibrituri puse la dispoziție de iubiții conducători. Nu suntem chiar în atmosfera lui Zola, dar nici prea departe. Sunt pagini relaxante, care se citesc în zile de vacanță. Fără a face pe nimeni să sufere.

        Cartea lui Corneliu Filip ascunde în adâncuri o dramă. Drama celor care s-au luptat cu morile de vânt pentru a răzbate prin vremi.  „Zâmbetele din epoca de aur” ascund plânsul celor care au fost nevoiți să-și ascundă lacrimile pentru a putea trece mai departe prin hățișul  draconic al vechii orânduieli sociale. Este acel „haz de necaz” specific doar nouă, urmași ai dacilor și romanilor. O carte document sensibil, care poate fi citită atât la nivel obviu, cât și la nivel obtuz.