„Baticul cu bujori roșii” este cartea de suflet a Mariei Mitea. Cartea apărută recent și semnată de Maria Mitea este o părticică din sufletul autoarei dăruită părinților care „și-au dat inima, sufletul, timpul” pentru creșterea celor zece copii.
Maria Mitea își sfârtecă sufletul pentru a-l dărui fâșii ” fraților, surorilor, unchi, mătuși, verișori, verișoare, bunici, străbunici” și nu în ultimul rând pământului unde s-a născut, și evident întregii comunități.
        „Baticul cu bujori roșii”  este o firimitură din trăirea autoarei care vine onest în fața cititorilor  pentru a bucura și uneori pentru a face un legământ între sufletele cititorilor  și cel al autoarei.
Adevărul nesofisticat al autoarei bucură dar în același timp rodește vizual ca un mugure de primăvară.
Dimensiunea spirituală a autoarei  se desprinde din cuvânt „baticul cu bujori roșii(…)mama l-a purtat, și bunica, străbunica, l- au dansat și l-au cântat pe la nunți și cumetrii”(baticul cu bujori roșii)
Ecuația unei stări, ca rezultat,se transformă în sculpturi pe suflet ” avea degete fine, părul negru, înalt cât salcâmul” (Tot ce visam uneori)
          Deci iată cum starea lăuntrică a poetei devine tragică, o tragedie cuprinsă în forme și cuvinte simple pentru a echilibra interiorul cu exteriorul. Ceea ce am mai sesizat la scriitura Mariei Mitea este coerența perfectă și focalizarea stărilor asupra celor dragi fără a devia sau amputa discursul liric.
Pe înțelesul cititorului aș putea spune că poeziile din această carte dau sens înțelegerii omului cu locul în care s-a născut ” toți copiii din sat în clasa întâi ne îndrăgosteam//toate mamele  din clasa întâi se îndrăgosteau,/ se chiteau, dichiseau,/toate învățătoarele din clasa întâi citeau cu voce blândă și moale”(curcubeul lui) ori „mama îi mama , se uită lung la mine: – puni mâna pi căldărușă, / și fuguța, hai”(revelația copilăriei)
          Privind tot din unghiul meu de vedere evidențiez conectarea  incontestabilă a autoarei cu satul și graiul unei comunități reale, fără coroziuni sau alte enigme. Luând în calcul aceste două mari afinități dintre autoare și comunitate observ spiritul limbii în care se scrie cât și cel al vorbirii „mama știa să potolească: – lăsați fărâmiturile- n pace / e mare  păcat să te cerți la masă (…)strângeți- le în palmă  și chemați păsările să le ciugulească în voie bună”(ningea cu pâine)
Derulând secvență cu secvență observ că forța memoriei se amplifică de la poem la poem, iar ceea ce încearcă autoarea prin labirintul stărilor este ghemul care destramă amintirile despre dragoste și realitatea din cotidian.
De fapt găsesc și părți care duc înspre o poezie reflexivă care nu urmărește dinadins un anumit film pe care să-l exploreze așa cu explorezi dragostea ori singurătatea, ci intrăm în zonele interioare în care totul decurge cu farmec captivându-te într-un fel sau altul, dar numai până la un punct.
Ca poetă Maria Mitea intră în plăcerea jocului imaginar interiorizând doar faptele sale și nuanțându-le pe cele ale comunității ca un pictor care  pictează cu un singur ochi vrând să delimiteze jocul prin schimbarea regulilor printr- o imagine individualizată dar sigură.
Deși benefice autoarei aceste delimitări creează alei doar sufletul ei hrănindu-se astfel cu fiecare stare pe care o invocă cu precizia unui ceasornicar.
Așadar Maria Mitea este o poetă cu deschideri largi înspre cuvânt și suflet.
Puterea destinului contribuie la deschiderea unei armonizări a trăirilor interioare mijlocindu- i calea înspre o poezie pură dar și spre un dialog cu sinele
Teodor Dume, scriitor