CUM S-A FORMAT LIMBA ROMÂNĂ
De la substratul geto-dacic la limba română literară

• Limba română este rezultatul unui îndelungat proces istoric, cultural și spiritual, desfășurat de-a lungul mai multor secole pe teritoriul vechii Dacii și în regiunile învecinate. Formarea ei trebuie înțeleasă în strânsă legătură cu istoria poporului român, cu romanizarea populației autohtone, cu migrațiile și cu permanentele contacte dintre populațiile și limbile Europei de Sud-Est.
• Româna face parte din familia limbilor romanice, alături de italiană, franceză, spaniolă, portugheză, catalană, occitană, sardă și celelalte idiomuri romanice. Spre deosebire însă de limbile romanice occidentale, româna s-a dezvoltat într-un spațiu geografic aflat la marginea lumii romanice, în contact îndelungat cu populații și limbi neromanice. Această poziție istorică explică atât conservarea unor elemente latine foarte vechi, cât și particularitățile care individualizează limba română în cadrul familiei romanice.
• Înaintea cuceririi romane, teritoriul carpato-danubiano-pontic era locuit în principal de geto-daci. Aceștia vorbeau o limbă indo-europeană, astăzi dispărută, din care s-au păstrat relativ puține mărturii directe.
• Importanța limbii geto-dacice pentru formarea românei rezultă mai ales din existența unui fond lexical considerat de cercetători ca aparținând substratului. Printre cuvintele atribuite, cu grade diferite de certitudine, acestui fond se numără: baltă, brad, brâu, buză, cătun, copil, mal, mânz, moș, stână, țap și altele.
• Problema substratului rămâne una dintre cele mai interesante chestiuni ale lingvisticii române. Nu toate etimologiile propuse sunt unanim acceptate, iar unele cuvinte au origini discutate. Totuși, existența unui fond prelatin în limba română este importantă pentru înțelegerea continuității populației autohtone și a modului în care limba latină a fost adoptată și transformată în spațiul dunărean.
• Un moment fundamental în formarea limbii române îl constituie cucerirea Daciei de către împăratul Traian, în anii 101–102 și 105–106. După cucerirea unei părți importante a regatului dac, provincia Dacia a fost integrată în Imperiul Roman.
• Romanizarea nu trebuie înțeleasă ca un proces instantaneu. Ea s-a desfășurat treptat, prin administrație, armată, comerț, colonizare, organizarea urbană, exploatarea economică și, mai ales, prin folosirea limbii latine.
• În Dacia au venit militari, coloniști, negustori, meșteșugari și funcționari din diverse provincii ale Imperiului Roman. Ei au contribuit la răspândirea limbii latine și a modului de viață roman.
• Populația autohtonă a intrat într-un proces complex de integrare în civilizația romană. Latina vorbită în viața cotidiană – latina populară, diferită de latina literară clasică – a devenit treptat principalul mijloc de comunicare al unei populații tot mai romanizate.
• Limba română nu provine direct din latina clasică a marilor scriitori romani, ci, asemenea celorlalte limbi romanice, din formele de latină populară vorbite în Imperiul Roman.
• Latina populară era limba vie, utilizată de oameni în comunicarea de zi cu zi. Ea suferea transformări permanente: unele sunete se modificau, anumite forme gramaticale se simplificau, iar vocabularul se schimba.
• În timp, aceste transformări au dus la apariția unor idiomuri romanice distincte.
• Din latina vorbită în spațiul dunărean s-a dezvoltat ceea ce lingvistica numește protoromână sau română comună. Această etapă nu ne-a lăsat texte literare, dar poate fi reconstituită prin comparația dintre formele vechi și moderne ale românei, precum și prin comparația cu celelalte limbi romanice.
• Caracterul latin al limbii române este evident în vocabularul fundamental și în structura gramaticală. Cuvinte esențiale precum om, casă, pâine, apă, foc, soare, lună, mână, ochi, inimă, frate, mamă, tată, bun, nou, mare, mic își au, în mare parte, originea în latină.
• Retragerea administrației romane din Dacia, în timpul împăratului Aurelian, în jurul anului 271, nu a însemnat dispariția imediată a populației romanizate și nici abandonarea limbii latine.
• Procesul de transformare a latinei dunărene a continuat în condiții istorice noi. Populația romanizată a intrat în contact cu diferite populații migratoare care au traversat sau s-au așezat temporar în această parte a Europei.
• Acest fapt explică specificul limbii române: ea a rămas o limbă romanică, dar a evoluat într-un mediu diferit de cel al limbilor romanice occidentale.
• În perioada de după retragerea administrației romane, comunitățile romanizate au continuat să folosească forme evoluate ale latinei populare. Treptat, prin transformări fonetice, lexicale și gramaticale, s-a conturat limba română.
• Un rol important în evoluția limbii române l-au avut contactele cu populațiile slave. Influența slavă a început să se manifeste mai puternic în primele secole ale Evului Mediu și a fost deosebit de importantă în vocabular.
• Au pătruns în română numeroase cuvinte de origine slavă, dintre care unele au devenit elemente foarte obișnuite ale limbii: drag, iubire, prieten, nevoie, muncă, glas, vreme, bogat, sfânt, milă și multe altele.
• Influența slavă nu a schimbat însă caracterul fundamental romanic al limbii române. Structura gramaticală de bază și nucleul vocabularului fundamental au rămas de origine latină.
• Contactul cu lumea slavă a avut și consecințe culturale. În Evul Mediu, slavona bisericească a devenit limba de cultură și de cancelarie în spațiul românesc, influențând terminologia religioasă, administrativă și culturală.
• Evoluția limbii române a fost influențată și de contactele cu limbile popoarelor vecine. În vocabularul românesc se regăsesc elemente de origine greacă, maghiară, turcă, germană și, în epoca modernă, franceză și italiană.
• Particularitatea limbii române constă tocmai în această capacitate de a primi elemente din alte limbi fără să-și piardă identitatea romanică.
• De asemenea, existența unor asemănări între română și limbile romanice din sud-estul Europei – în special aromâna, meglenoromâna și istroromâna – demonstrează existența unei vechi arii romanice orientale.
• Aceste idiomuri sunt considerate ramuri ale aceluiași trunchi romanic oriental, desprinse și dezvoltate în condiții istorice diferite.
• Înainte ca dialectele românești să se individualizeze, a existat o etapă numită convențional română comună. Nu este vorba despre o limbă literară în sensul modern, ci despre un stadiu istoric al limbii vorbite de comunitățile romanice din sud-estul Europei.
• În această perioadă s-au produs transformări fonetice și gramaticale care au contribuit decisiv la individualizarea românei.
• Un exemplu remarcabil îl constituie evoluția articolului hotărât. În română, acesta se atașează de regulă la sfârșitul substantivului: omul, casa, copilul. Această caracteristică este una dintre trăsăturile care diferențiază româna de majoritatea limbilor romanice occidentale.
• Sistemul gramatical românesc păstrează, în același timp, importante moșteniri latine, dar prezintă și dezvoltări proprii, rezultate din evoluția internă a limbii și din contactele istorice cu alte limbi.
• Limba română a existat timp îndelungat ca limbă vorbită înainte de a deveni limbă de cultură și de cancelarie.
• Cea mai veche mărturie scrisă păstrată în limba română este, în mod tradițional, considerată Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, datată 1521.
• Documentul este de o importanță excepțională pentru istoria limbii române, deoarece demonstrează că, la începutul secolului al XVI-lea, româna era deja o limbă matură, capabilă să exprime informații politice și administrative complexe.
• Scrisoarea lui Neacșu nu reprezintă însă momentul nașterii limbii române. Limba exista cu mult înainte de această primă mărturie scrisă păstrată. Documentul marchează doar una dintre primele dovezi scrise care au ajuns până la noi.
• În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, româna începe să pătrundă tot mai mult în scrisul religios și cultural.
• Un rol esențial l-au avut traducătorii și tipografii care au contribuit la răspândirea cărților în limba română. Diaconul Coresi, activ la Brașov în secolul al XVI-lea, reprezintă una dintre figurile fundamentale ale acestui proces.
• Tipăriturile coresiene au contribuit la răspândirea formelor românești și la apropierea variantelor regionale ale limbii.
• În secolul al XVII-lea, personalități precum Varlaam, Dosoftei, Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce au contribuit la dezvoltarea limbii române literare.
• Prin scrierile lor, limba română devine tot mai mult instrument al culturii, istoriei, religiei și reflecției asupra identității colective.
• Un moment fundamental îl constituie apariția Bibliei de la București, în 1688, prima traducere integrală a Bibliei în limba română.
• Această operă a avut o importanță extraordinară pentru dezvoltarea limbii literare. Ea a contribuit la fixarea unor forme gramaticale și lexicale și la afirmarea limbii române ca limbă de cultură.
• Mai târziu, Biblia de la Blaj, publicată în 1795, a avut la rândul său un rol important în dezvoltarea limbii române literare.
• Prin intermediul traducerilor religioase, limba română a dobândit o mare forță de expresie și a devenit capabilă să transmită concepte teologice, filosofice și morale complexe.
• În secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, reprezentanții Școlii Ardelene au acordat o importanță deosebită originii latine a limbii române și a poporului român.
• Personalități precum Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ion Budai-Deleanu au contribuit la dezvoltarea culturii române moderne și la cercetarea istoriei limbii.
• Prin activitatea lor, originea latină a limbii române a devenit un element central al conștiinței culturale românești.
• Totuși, cercetarea modernă a arătat că româna nu poate fi redusă la o simplă continuare mecanică a latinei. Ea este rezultatul unei evoluții istorice complexe, în care substratul, fondul latin, influențele slave și contactele cu alte limbi au participat la formarea fizionomiei sale originale.
• Secolul al XIX-lea a reprezentat o perioadă decisivă pentru constituirea limbii române literare moderne.
• Dezvoltarea școlii, a presei, a tiparului și a instituțiilor culturale a accelerat procesul de unificare și normare a limbii.
• Influența franceză și italiană a devenit foarte puternică. Numeroși termeni moderni din domeniul politicii, administrației, filosofiei, științei și culturii au intrat în limba română.
• Ion Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale și Titu Maiorescu au avut contribuții esențiale la consolidarea limbii literare moderne.
• Mai ales prin opera marilor clasici, limba română a atins o remarcabilă maturitate artistică.
• Privită în ansamblu, formarea limbii române poate fi reprezentată prin întâlnirea mai multor straturi istorice.
• Primul este substratul autohton, legat de populațiile care locuiau spațiul carpato-danubiano-pontic înaintea romanizării.
• Al doilea, fundamental, este stratul latin, rezultat al romanizării și al evoluției latinei populare.
• Al treilea este reprezentat de influențele slave, deosebit de importante în Evul Mediu.
• La acestea se adaugă numeroase influențe ulterioare, provenite din limbile cu care românii au intrat în contact de-a lungul istoriei.
• Dar limba nu este o simplă colecție de împrumuturi. Ea este un organism viu, care selectează, transformă și integrează elementele străine potrivit propriei sale structuri.
• De aceea, cuvintele venite din alte limbi au devenit, în timp, parte firească a limbii române.
• Limba română s-a format printr-un proces istoric îndelungat, început în Antichitate și continuat de-a lungul Evului Mediu până în epoca modernă. La temelia ei se află latina populară, adoptată și transformată în spațiul dunărean de populațiile romanizate, peste care s-au așezat elemente ale substratului autohton și influențe provenite din contactele istorice cu alte popoare.
• Caracterul romanic al limbii române este incontestabil. În același timp, româna are o individualitate puternică, rezultată din condițiile speciale în care s-a dezvoltat.
• Ea este, într-un anumit sens, o arhivă vie a istoriei poporului român. În cuvintele sale se întâlnesc lumea geto-dacică, civilizația romană, Evul Mediu românesc, cultura bizantino-slavă și deschiderea europeană a epocii moderne.
• De la latina vorbită pe malurile Dunării până la limba lui Eminescu, Creangă, Caragiale și Arghezi, drumul limbii române este un drum al transformării și al continuității.
• Limba română nu s-a născut într-o singură zi și nici într-un singur loc. Ea s-a format prin veacuri de rostire, prin memorie și creație, prin întâlnirea dintre oameni și civilizații. Fiecare generație a primit-o, a îmbogățit-o și a transmis-o mai departe.
• De aceea, istoria limbii române este, în fond, istoria unei conștiințe. În ea s-au păstrat urmele trecutului și s-au construit formele spirituale ale unui popor.

Al.Florin Țene

• Bibliografie selectivă

1. Al. Rosetti, Istoria limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București.
2. Al. Rosetti, Istoria limbii române. I. De la origini până la începutul secolului al XVII-lea, București.
3. I. Fischer, Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București.
4. Marius Sala, De la latină la română, Editura Univers Enciclopedic, București.
5. Marius Sala, Limba română, limbă romanică, Editura Academiei Române, București.
6. Sextil Pușcariu, Limba română. Vol. I. Privire generală, București.
7. Ovid Densusianu, Histoire de la langue roumaine, Paris.
8. Alexandru Graur, Studii de lingvistică generală, Editura Academiei R.P.R., București.
9. Ion Coteanu, Româna literară și problemele ei principale, Editura Științifică, București.
10. Gheorghe Ivănescu, Istoria limbii române, Editura Junimea, Iași.
11. Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Editura Univers Enciclopedic.
12. Dicționarul limbii române (DLR), Academia Română, București.
13. Istoria limbii române, coordonare și lucrări ale Institutului de Lingvistică al Academiei Române, București.
14. Grigore Brâncuș, Vocabularul autohton al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București.