Cuvânt nerostit

Autor: Mălina Georgiana ZARA

Vis pierdut al abundenței, joc înflăcărat de iele
Gând plăpând ucis cu sete. O durere în delir.
Constelație de însemne în amorul nostru-aprins
Cel ce n-apucat să ardă, dar care încet s-a stins.
Erai cerneala-mi uscată, cea-necată în peniță
Laitmotiv al fanteziei, cuvântul meu nerostit.
Mi-erai lipsa demnității, erai umbra neputinței
Mă frigeam în tălpi rănite, să înot prin mări de foc
Să zbor printre vechi morminte; stafiile să-ți evoc.
Neputința-mi feminină, îmi vindeai sufletul ieftin
Și-mi spuneai că-i prea puțin: baterea inimii mele.
Nu-ți dădeam fiori brutali. Nu-ți alimentam orgoliul
Eram timpul care trece. Cea care urma să plece.
Și m-ai învățat uitarea. Am studiat cum să iubesc
Nu pe tine, chip de piatră, ci trupul meu îngeresc.
Și emoțiile fugare. Și nevoia să trăiesc.
Vinul curge-acum în vine, iar în cupe zace sânge
Nu-l vărsa în poezie, este hrana mea de mâine!
Astăzi cred și mă căiesc: nu tu erai cel ales. Nevoia de-a aparține
Unui gând captiv în sine. Unui suflet omenesc
Mi-au propus să-ngenunchez primului care-o să vie
Și-o să mă revărs în ceruri, pe pământ și-n ape reci
Voiam să ofer iubire. N-am râvnit iubire-n veci.
Astăzi clipa să-reînvie o să-i râd frigid în față
Impasibilă dorință spre orgoliul tău de gheață.
Valuri moarte-și urlă dorul, strădania ți-o mânuiesc
Astfel, pentru inima-ți aridă, nu mai vreau să dăruiesc.