Darul lui Dumnezeu

Se spune că nu demult, pe la începutul anilor patruzeci ai secolului trecut, Dumnezeu și Sfântul Petru stăteau de vorbă în grădina Raiului, rememorând cu ce anume a înzestrat, în ziua Marii Împărțiri, pe fiecare țară în parte. Americanilor le-a dat…, francezilor le-a dat.., nemților le-a dat…, englezilor le-a dat…, rușilor le-a dat…, și tot așa, amintind fiecare țară de pe Pământ și cadoul pe care i l-a dăruit, până când, la un moment dat, au ajuns și la țara noastră. 

• Românilor i l-am dat pe Mihai… Eminescu!, răsuflă ușurat Dumnezeu, după o clipă de ezitare, crezând că pe aceștia i-a uitat.
• Da, Doamne, glăsui abia auzit Sf. Petru, le-ai dat cel mai strălucitor Luceafăr. Dar astăzi nu toți românii se pot bucura de lumina sa…
• Cum așa, Sfinte Petre? îl întrebă Dumnezeu puțin nedumerit.
• Păi nu știi, Doamne, că de ceva vreme doar cei din dreapta Prutului îi mai pot rosti numele ? Dar și ei mai mult pe la colțuri. Doina sa a fost pusă la zid și răstignită…
• Ai dreptate, Sfinte Petre, glăsui Dumnezeu cu voce abătută, gândind în sine ce ar putea să facă și pentru românii rămași în stânga Prutului, năpăstuiți de soarta crudă care i-a despărțit de frații de dincolo.

Cu capul sprijinit în palme, Dumnezeu privea lung în zare, încercând să găsească ceva și pentru aceștia, ceva care să le aline durerea și să le bucure inimile. Sfântul Petru îl privea în tăcere, fără să spună ceva. Trecură câteva minute bune de liniște deplină, când, deodată, Dumnezeu se ridică în picioare și uitându-se spre Moldova, rosti surâzător:

• Am să le dau și lor un… Mihai!

Și așa, la începutul de Răpciune al anului 1942, Dumnezeu a blagoslovit familia vrednicilor gospodari Ilie și Ana, dar și întreaga națiune română, cu un nou Mihai, Mihai Cimpoi, al cărui nume va dăinui veșnic alături de cel al Luceafărului poeziei românești. 

Ionel Novac