E paradoxală – sau poate un oximoron – întrebarea firească: De ce scrie poetul? La această întrebare fiecare poet poate oferi un răspuns subiectiv, pentru că a scrie poezie este o chestiune ce ține de intimitatea sufletească a fiecăruia dintre cei care dansează cu muzele. Răspunsul poate fi o antiteză, un antipod la existența comună sau mundană. De ce scriu eu poezie nu reprezintă un răspuns suficient preajmei, pentru că răspunsul la această întrebare trebuie să fie suma tuturor răspunsurilor pe care le poate oferi cei ce compun poezie. A obiectiva cea mai subiectivă expresie de gen din literatură creează complicații semnatice și ideatice incongruente. La această întrebare eu aș răspunde doar generic ”scrii ca să ucizi timpul” pentru că ”timpul e o închisoare”. Timpul este un cimitir al umanității, care ascunde vorba poetului ”ale paradisului mere de aur”. Când scrii evadezi din imanent. Nu scrii pentru cineva sau ceva, ci, mai ales, pentru propria libertate. Poezia este forma de comunicare a evadării. Poezia reprezintă o dublă evadare: din sine și din preajmă (comunitate). Ambele pot fi sufocante pentru creatorul de artă. Poetul scrie și pentru că este prea plin de cuvinte. Nu rareori poetul ”dă pe afară” prin cuvinte propriile trăiri. Cum le ansamblează în versuri, rime și ritmuri este problema esteticii, nu răspunsul la întrebarea menționată. Poetul nu scrie pentru cineva sau ceva, ci pentru propria libertate: acea libertate de a te elibera de timpul fizic. Dar libertatea poetului trece prin emoție și este esență-suflet, fiind într-o existențialitate corespondentă cu timpul de fapt. Evadezi din timp pentru a deveni in extremis prizonierul libertății timpului personal. Se iese din general în particular. Poetul este o conștiință a evadării din timpul, ca factor imanent și opresor. Poezia este o evadare sau o scăpare, o fugă a poetului de preajma comună ca realitate agresoare. Dar, în același timp, și o eliberare de propriul sine. Pentru Constantin Noica sinea era în conexiune cu ființa.

Cuvintele sunt o ”forma mentis” a trăirii poetice inspirate de muze, dar și o scăpare de realitatea timpului fizic, care pentru poet este sufocantă. Putem spune că poezia este eliberarea de imanent, prin emoția care se transformă în corelări de cuvinte lirice. Scriem ca să ne eliberăm de noi și de preajmă. Unii o pot considera o fugă de realitate a poetului. Aș pune că este, mai degrabă, o evadare din mediocritatea existenței. Poetul scrie pentru că percepe diferența față de comunitate și vrea să o exprime, paradoxal, identificându-se cu preajma prin esențializare ca substanță a comuniunii. Este o reîntoarcerea de tip noician la ”sinea”. Pentru că poetul vede altfel de cât ceilalți. Acel al ”doilea simț” este ceea ce-l face pe Homer să vadă ceea ce ceilalți nu văd. Acum câțiva ani am scris o poezie din care se răsfrânge o succintă concluzie despre vederea poetului – ”Cum vede…„:

ADVERTISING

Poetul nu vede copacul, ci rădăcinile adânci
Poetul nu vede casa, ci fundația ei
Poetul nu vede cerul, ci îngerii rugându-se
Poetul nu vede caisul, ci parfumul lui
Poetul nu vede biserica, ci Pâinea vieții
Poetul nu vede pădurea, ci frunzele căzute
Poetul nu vede orașul, ci amintirile străzii
Poetul nu vede femeia, ci iubirea
Poetul nu vede carul mare, ci povestea roții
Poetul nu vede izvorul, ci setea năprasnică

Desigur poezia se poate continua de fiecare poet care o citește, cu propria perspectivă și sensibilitate trăită. ”Vederea” poetului se pierde în ideația unei ființe absolute sau în universul subteran al inconștiutului. Astfel poetul devine ”sinea”. Acea ”vedere” izvorăște în versuri. Poetul scrie pentru eliberarea sinelui într-o evadare dintr-un idealism propriu, creat în rime și ritmuri. Poetul evadează în Idee. E ”norocul” artistului suis-generis față de ceilalți, de izbăvire din cotidianul mediocru. Realitatea este doar juxtapusă importantă și ne-egală cu sinele emoției universale a poetului. Poetul e norocos că are unde ”fugii”, în manieră heidegger-iană, în Ființă. E provocarea poetului care scrie și poate nu știe încă și de ce scrie. Poezia înfățișează o formă de catharsis, de purificare a sinelui față de realitatea ermetică și sufocantă. Până în secolul XVII în lumea germană poetul era privit cu ironie, ca un om neserios sau ca un ”amant” (aici intră și vechii truveri și trubaduri provensali din secolul XIII) care recită versuri iubitei imaginare sau reale. Ironia germană avea un sâmbure de adevăr. Până la urmă cei care scriu versuri sunt și se comportă ”altfel” decât ceilalți. Avea dreptate în sens definibil Baudelaire când îl percepea liric pe poet ca un albatros șchiopătând caraghios pe puntea corabiei în râsetele simțului comun al marinarilor.

Poetul clujean Ion Mureşan consideră că „poezia este o stare a tuturor. Tot omul e gravid cu un poet”. Poetul Nichita Stănescu într-un interviu de la televiziunea română de la începutul anilor 80 spunea că poezia este o stare de grație a tuturor. Toți oamenii sau aproape toți în aceasta manieră sunt apriori poeți. Doar unii dintre ei simt nevoia să se expune, să scrie poezie. De ce? E un răspuns dificil de cuantificat. De ce scriu poeții? Poate tocmai că doresc să ”zboare”, să nu rămână în mijlocul privirii comune și ironice, ci vor să se înalțe ca un albatros solemn pe cer, spre marea idee, ca un ”serafim” înveșmântat de Ființă. În acest sens, poezia este eliberarea sinelui de sine și realitate spre ”sinea” comuniunii cu ideea de frumos și de absolut. În aceeași paradigmă un altfel de răspuns întrebării l-a oferit poetul Nichita Stănescu: ”Eu nu prea cred ca exista poeti, cred ca exista poezie.” Această emoție surprinsă de cuvinte e izvorul și cauza nașterii poeților. Integrarea în idee sau ființă este sinergică în poezie și altfel cercul se închide, parafrazându-l pe poet ”ca un cub”.