De ce tu, frunză

De ce mă iubești tu, frunză
plutind pe unda unui geamăt
și-ți ștergi genele de buzele mele
de parc-ai vrea să mă ridici odată cu tine, mereu?

Ah, sunt născut să colind veșnic
într-un paradis unde toată lumina s-a stins
făcând îmbrățișările mai tainice, ascunse
și nedespărțite.
Și să las câte o urmă vie
pentru fiecare mugur spart,
pentru fiecare frunză ce învață să zboare,
pentru fiecare strop de ploaie în sus și drept căzător
și pentru fiecare secundă rotundă și plină
aducându-se pe sine însăși ofrandă
peste mâinile mele, întru slava unui cer interior.

Valentin Pană