E foarte interesant că în Dalmația modernă denumirea de vlah (valah) însemna țăran sau păstor, deci locuitor din zona rurală. Un etnonim al poporului traco-romane din antichitatea târzie a devenit o funcție socială în evul mediu târziu și în zorii epocii moderne. Încât la invazia turcilor din secolul XIV, în Balcanii de vest, sârbii erau numiți şi vlahi. Numărul mare de vlahi pe teritoriul actual al Bosniei a făcut ca sârbii să fie confundați cu vlahii, populație autohtonă traco-romanică pastorală. Această populație era numită de cronicile germano-slave ”vlahi”, dar aceștia s-au auto-denumit mereu ca ”rumâni”. Este de subliniat faptul că în balada lui Miloș Obilici despre Bătălia de la Kosovo Polje (1389) eroii sârbi sunt numiți vlahi. (Anton Balota, Izvoarele Baladei Populare Românești [Sources Romanian folk ballads], (București: Ed. Saeculum I.O., 2005, p. 34). Sârbii s-au contopit cu vlahii în Bosnia. Numărul vlahilor în Bosnia medievală era atât de mare încât până şi astăzi sunt cercetători care considera că majoritatea sârbilor din Republica Srpska din actuala Bosnie sunt la origini vlahi. La fel se consideră că majoritatea populației din Bosnia și Herțegovina a fost islamizată și slavizată. (Ilona Czamanska, Vlachs and Slavs in the Middle Ages and Modern Era, Res Historica 41, 2016, p.19). Ca o curiozitate, întreaga Bosnie cuprinde monumente funerare valahe cu inscripții solare identice cu cele din Maramureșul istoric, fapt ce arată o conexiune intra-românească ancestrală, pe un spațiu teritorial Balcanic până în Carpații Păduroși. De asemenea, cercetătorii au identificat numeroase nume de origine vlahă în Bosnia (onomastica, toponimia și hidronimia): Banjan, Balac, Bilbija, Boban, Bokan, Banduka, Bencun, Belen, Bender, Besara, Bovan, Čokorilo, Darda, Doman, Drečo, German, Gac, Gala, Jarakula, Kalin, Kešelj, Keser, Kočo, Kalaba, Kokoruš, Kosor, Lopar, Macura, Mataruga, PaĎen, Palavestra, Punja, RiĎan, Šola, Šolaja, Šabat, Šurla, Šatra, Škipina, Špira, Tubin, Taor, Tintor, etc. (Mužić, Ivan (2010). Vlasi ustarijoj hrvatskoj historiografiji (PDF) (in Croatian). Split: Muzej hrvatskih arheoloških spomenika. ISBN 978 -953-6803-25-5.p.129). Vlahii slavizați au participat activ la făurirea principatului Zeta, din nordul Muntenegrului de astăzi, şi a principatului Hum (Zachlumia din Herțegovina). Zeta a fost condusă o perioadă de o familie de origine vlahă (Balšić, Balša). În principatul Hum, vlahii au ajuns să fie bogați în urma comerțului cu produse rezultate din activitățile pastorale dar şi din cărăuşie. Bogăția le-a permis ridicarea unor monumente funerare deosebite. După ocuparea Bosniei, turcii i-au numit pe vlahii localnici “caravlahi”, negrul ”cara” simbolizând nordul în limba turcă. (Ela Cosma, Vlahii negri. Silviu Dragomir despre identitatea morlacilor, în “Revista de Istorie Socială”, XIII-XV/2008-2010). Turcii deosebeau în acest fel vlahii din Grecia față de cei din Bosnia și Dalmația. Principala lucrarea despre românii din Balcanii de vest a scris-o istoricul clujena Silviu Dragomir: ”Vlahii din Serbia în secolele XII – XV, comunicare citită în şedinţa publică a Academiei Române de la data de 27 ianuarie 1922, și publicată în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj”, 1921/1922, Cluj, 1922, (p. 277 – 299). Cercetând cu acribie documentaţia referitoare la Serbia medievală, Muntenegru, Bosnia, Hertegovina, Croaţia cu comitatul Lika şi coasta dalmată cu insula Veglia (Krk) şi peninsula Istria, istoricul Silviu Dragomir ajungea la concluzia că, pretutindeni în aceste teritorii, au existat sate şi cătune de vlahi, indicate ca atare fie de textele izvoarelor, fie de caracterul pur romanic sau romano-slav al numerelor topice şi de persoane sau comunităţi specifice, desemnate, acestea din urmă, după numele conducătorilor lor. Aria de răspândire a localităţilor „vlahe” din nordul Peninsulei Balcanice coincidea în linii mari cu vechea arie a romanităţii nord-balcanice, adică cu spaţiul traco-iliric romanizat în urma cuceririi şi colonizării de către Imperiu, până în secolul al VIIl-ea. Această coincidentă argumentează, potrivit lui Silviu Dragomir, vechimea şi autohtonia românilor din Peninsula Balcanică. Ei nu sunt, cum admit unii cercetători, veniţi de la nord de Dunăre, ci autohtoni, urmaşi ai vechilor traci şi iliri romanizati, după cum sustin unele tradiţii istorice (Kekaumenos, Preotul din Dioclea) şi după cum o dovedesc cercetările dialectologilor. Configuraţia elementului vlah în Peninsula Balcanică, în interiorul vechiului spaţiu de romanizare, relativ stabilă în secolele XIII – XVI, aşa cum rezultă ea din izvoarele scrise şi din harta toponimelor romanice, este însă rezultatul unor modificări intervenite de-a lungul timpului. (apud Anca Tanaşoca, Contribuţia lui Silviu Dragomir la cercetarea romanităţii balcanice, https://biblioteca-digitala.ro/reviste/sud-estul-contextul/02_sud-estul-si-contextul-european-buletin-II_1994_048.pdf). Vlahii slavizați au fost apoi islamizați în timpul ocupaței otomane. Au scăpat de islamizare vlahii din Dalmația, care erau numiți morlaci de către italienii dalmațieni prin traducerea numelui caravlah în greacă și apoi italiană: maurovlah/morovlah/morlacchi. Procesul de deznaționalizare a caravlahilor/morlacilor și de asimilare apare şi din transformarea sensului cuvintelor vlahi și morlaci care, din a doua jumătate a secolului XVI, nu mai desemnează naționalitatea. Anumite familii sârbești (probabil şi vlahii slavizați) treceau drept vlahi, deoarece termenul nu mai însemna naționalitatea, ci modul de viață transhumant, opus celui de agricultor. (apud Prof. Octavian Ciobanu, Monumentele funerare ale vlahilor din Herţegovina https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/monumentele-funerare-ale-vlahilor-din-hertegovina-foto).

Între anii 1404-1430 vlahii se pomenesc de unsprezece ori in punctul vamal Glasinac, care se afla între Sarajevo si Vigegrad.Titlul de rege al Bosniei si Valahiei”, pe care si-l atribuie Nicolae de Ujlak (Ilok), în jumătatea a doua a secolului al XV-lea, e justificat numai prin prezenta populatiei vlahe în efemerul regat ungaro-bosniac. Despre unii din acești vlahi pomenește si regele Matei Corvin în scrisoarea adresată catre papa (14 dec. 1480), spunind ca valahii au venit la el, în Vrhbosna (Sarajevo) din diverse părti si provincii foarte apropiate de regatul Bosniei și învecinate cu Neretva. La nord de Sarajevo avem de fapt nume ca Vlahinja, Mosul și multe altele. În secolul al XV-lea, numele satului Sarebire (vezi de la rom. sare bine). Numeroase nume de localități din jurul Sarajevo proveneau din derivate lingvistice românești conform lui Iorgu Iordan. (vezi Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Ed. RPR, 1959). menționez că, celebrul scriitor sârb bosniac Ivo Andrić, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1961, menționează în romanul „E un pod pe Drina…” (1945), că în epoca medievală mercenarul sârb Baba Novac (de fapt vlah) a haiducit pe teritoriul Romanijei din Bosnia, la fel ca și fiul său, Gruia, înainte să intre cu armata sa de haiduci sub comanda domnitorului Mihai Viteazul, în lupta sa antiotomană din Țara Românească. Cercetătorul Ivan Mužić a efectuat în 1982 un studiu antropologic în care a identificat originea ne-slavă a scheletelor îngropate, dar a remarcat originea locală a acestora corespunzătoare vlahilor din Bosnia. Rezultatele au fost publicate în „Vlasi i starobalkanska pretkršćanska simbolika jelena na stećcima”, (p.323.) Mužić a scris că motivele inscripționate ca și tradițiile funerare respectate arată continuitatea atât a unui vechi simbolism pre-creștin din vremuri preistorice cât și a populației romanizate vlahe. Cercetătorul sârb de origine română Păun Es Durlic a scris o carte “Sacred language of the vlach bread” în care a ilustrat forme solare, florale și geometrice de pe colacii și pâinea făcută la pomenile vlahilor/românilor din Serbia, foarte asemănătoare cu motivele decorative de pe unele monumente funerare. (vezi Octavian Ciobanu, Monumente fuenrare ale vlahilor din Herțegovina, Historia.ro). Astăzi, ca o curiozitate etnografică și folclorică, în Bosnia, lângă capitala Sarajevo, a rămas o mică regiune istorico-geografică, numită Romanija, ca o mărturie unică și foarte importantă a prezenței traco-neolatine a valahilor (numiți „vlasi” de bosniaci) în zonă, deși autohtonii se numesc pe sine însiși ”rumâni”. Interesant de observat că acest ținut Romanija și-a păstrat propria denumire a ”rumânilor”, nu cea de ”Vlahia”. Este singura excepție în Balcanii medievali, când teritoriul locuit de populația traco-romană din teritoriul locuit de aceștia s-a numit Romanija, nu ”Valahia”. De ce această excepție balcanică din Bosnia este dificil de explicat științific? La sfârșitul secolului al XX-lea suprafața sa era doar jumătate în comparație cu începutul secolului al XIX-lea, când se întindea până la râul Drina. În plus, academicianul Marko Vego consideră că Romanija a fost mult mai mare la începutul Renașterii, ajungând până în zona Banja Luka, unde se află așa-numitul „Munte Vlasic” sau Muntele Vlahilor. (Marko Vego, „Iz istorije srednjovjekovne Bosnei Hercegovine).

În 1991-1992 a existat și o așa-numita Regiunea sârbă autonomă Romanija („Srpska autonomna oblast Romanija”), o regiune autonomă creată de sârbi, care a fost o parte a republicii sârbilor bosniaci în timpul Războiului din Bosnia din 1995-1996. Întemeierea republicii autonome în cadrul republicii sârbești, confirmă diferențele etnico-lingvistice și de tradiție în acest areal. Din noiembrie 1991, această regiune a fost extinsă prin adăugarea zonei sârbe din Birac (situată în jurul orașului Vlasenica) și pusă sub președinția lui Drago Blagojevic, iar, până în 1992, a fost încorporată în republica sârbă existentă în prezent în Bosnia. (https://www.worldstatesmen.org/Bosnia-oblast.html). La sfârșitul Războiului din Bosnia, în 1996, regiunea Sarajevo-Romanija a fost înființată administrativ, ca una dintre cele 7 regiuni ale Republicii Srpska și care este situată în estul Bosniei. Orașul Vlasenica, unul dintre cele mai mari din regiune, a fost unul dintre centrele principale ale „Vlasilor”. Încă din vremea ocupației Imperiului austro-ungar a Bosniei a existat în regiunea ”rumânilor” de le lângă Sarajevo o echipă de fotbal a valahilor, înființată inițial în 1913, la Pale, ca apoi să se fondeze în 1934 clubul de fotbal care joacă și astăzi: FK Romanija. A fost echipa de forbal a valahilor, care s-au slavizat în secolul XX, mai ales în epoca Iugoslaviei lui Tito, unde dacă afirmai că ești ”vlasi” sau rumân primeai imediat o condamnare la 10 ani de închisoare. Azi, teritoriul Romanjia face parte din Republica Srpska, care are capitala la Pale. În timpul războiului inter-etnic dintre 1991 -1995, Republica autonomă ”Romanjia” a luptat de partea sârbilor ortodocși împotriva trupelor bosniace musulmane. De altfel ”rumânii” din Romanija, care au luptat de partea forțelor sârbe au compus o melodie patriotică, care a devenit un hit pentru sârbii din Republica Srpska, care luptau cu bosniecii musulmani. Cântărețul sârbo-vlah Lepi Mića a compus celebra melodie intitulată ”Gora Romanija”. În limbile slave ”gora” înseamnă muntean sau mocan (vezi valahii gorali din Polonia). Versurile cântecului sunt sugestive: ”Cât va fi Romanija, sârbii să nu se teamă/ Cât va fi Romanija și sârbii vor dăinui/Cine pentru Bosnia sârbească s-ar bătea oricând?/Ei sunt frații sârbi, de sus din Munții Romanija”. Războiul s-a terminat dar locuitorii din ”Romanija” sunt acum pasionați de fotbal. Azi, echipa de fotbal FK Romanija are sediul în orașul Pale, capitala Republicii Srpska, cu un stadion de 2000 de locuri. În prezent, valahii din ”Romanija” se reorganizează și intreprind acțiuni de claborare cu asociații culturale din România. Totuși, rămâne ca să răspundem la întrebarea: de ce această zonă montană ”Romanija” a păstrat numele etnonimul românesc și nu a primit denumirea dată de slavi autohtonilor traco-latini de ”valahi” sau în sârbă ”vlasi”? Răspunsul, deocamdată, ține mai degrabă de logică decât de cercetarea istoriografică de pe teren. Toponimul zonei montane, adică ”Romanija” de la câțiva kilometri de Sarajevo – areal montan locuit de către valahi din antichitatea târzie și evul mediu timpuriu – s-ar fi impus migratorilor slavi poposiți în Balcani. Populația localnică traco-romană a fost numită ”vlasi” de slavi, dar toponimul românesc al muntelui ”Romanija” a rămas în conștiința comună a locuitorilor Bosniei medievale. Totodată, aș sublinia și o altă ipoteză de lucru: cronicile turcești afirmă că numeroși vlahi au părăsit ortodoxia și au trecut la islam devenind parte a populației de azi musulmane a Bosniei, iar denumirea de către sârbi a muntelui ”Romanija” și a locuitorilor săi ”rumâni”, care au rămas în religia creștin-ortodoxă, frățească cu cea a sârbilor, să făcut de fapt diferența. Deosebirea religioasă dintre ”vlasii” islamizați și ”rumânii” ortodocși din Muntele ”Romanija este confirmată de unitatea creștină prin versurile cântecului ”Cât va fi Romanija și sârbii vor dăinui”. Bineînțeles, vorbim astăzi despre o ”Romanija„ ca și o construcție etno-folclorică pastorală și rurală, cu o tradiție, istorie și identitate ”valahă”, dar locuitorii ei vorbesc limba sârbă, cu un lexic de bază originar din limba română străveche (medie 800 cuvinte) legată de oierit și instrumentarul agricol.

Ionuț Țene