De la depărtare nu poți îmbrățișa pe cineva, dar te poți ruga pentru el
de Iosefina Schirger și Petru Ababii

• Când am să mor, să mă-ngropi
• în lumina ochilor tăi.
• Lumea va sta îngenuncheată
• în fața ta mereu.
• Să nu fiu, ca strămoșii,
• pus sub ierburi și pământ –
• îngroapă-mă-n lumina
• ochilor tăi, femeie de pe urmă,
• femeia mea dintâi! (Grigore Vieru)

“Vieru a scris poezii cu încărcătură de trăsnet și lumină de fulger, poezii senine ca niște icoane pe sticlă. N-a fost un alt scriitor care ar fi fost iubit atât de mult și urât atât de mult. Pentru ce era iubit? Pentru talent, curaj, dârzenie, omenie, demnitate, credință, bunătate, consecvență, verticalitate… Pentru ce era urât? Pentru exact aceleași calități – unii le considerau defecte. I s-a spus frate al lui Eminescu, Lacrimă a Basarabiei. Vieru n-a murit. El n-a plecat. Vieru suntem noi.” (Nicolae Dabija)

• – Iosefina, îți mulțumesc mult pentru această foarte inspirată și necesară reamintire. L-am cunoscut personal pe Vieru: un om de o cumsecădenie și modestie nemaiîntâlnite. Câteodată aveai impresia că vorbești cu un copil. Pe cât de mare era, pe atât și de simplu, pe cât de înzestrat cu har, pe atât de omenos! Nicio urmă de îngâmfare. Am un eseu scris despre poezia sa. O tratez și în “Poezia onirică” din noua carte. Încă o dată îți mulțumesc pentru aceste amintiri nostalgice, răscolitoare, cu același drag și eu pentru tine! Îmi vine din ce în ce mai incomod să încalc spațiul tău privat.
• – Scuze că nu am avut timp de povești zilele acestea! Vorbim.
• – Cam jignitor!
• – E o vorbă: a sta la povești. Atât.
• – Oricum nu este poveste, oricare ar fi vorbirea. Povestea este ceva ireal, imaginar, închipuit. Nu înseamnă nimic pentru tine odată ce le categorisești ca povești?
• – Nu vă necăjiți! Uite, am găsit un text scris de Mircea Cărtărescu. Se potrivește cu Ziua Internațională a Poeziei: “E un abandon de sine pe care îl poți numi grație sau frumusețe, dar cel mai bine poezie. Esența poeziei este uitarea de sine. Abolirea propriei voințe, a autocontrolului, a eului egoist, în favoarea unei sublime gratuități. Poezia este fără efort, flexibilă și curgătoare nu asemenea spiritului tău, ci spiritului tuturor lucrurilor. Ori de câte ori ceea ce faci nu are nici motivație, nici scop (ca atunci când, în mijlocul unor gânduri banale, îți vine-n minte zâmbetul unei iubite, și zâmbești fără să vrei), se ivește spontan și fără logică, poți spune că ai adus poezia pe lume. Nu e nevoie s-o scrii, deja există și nu ți-o poate lua nimeni. Poezia nu e arta versurilor, ci puterea de a vedea frumusețea. N-o poți vedea și simți dacă alergi prin viață urmărind obiective și planuri, pentru că frumusețea este spontană, strălucește deodată de unde nu te aștepți, cum arde deodată în soare un parbriz sau o oglindă, cum devii deodată conștient de imaginea unui platan cu toate frunzele lui fericite-n lumină. Poezia este a clipei, gratuită și inexplicabilă. N-o poți cumpăra sau vinde, fiindcă nu are preț, asemenea aerului. Nu face parte din niciun circuit de valori. N-are nimic a face cu mercantilismul vieții moderne, ura, egoismul, carierismul, minciuna. E naturală asemenea ghețarilor, întotdeauna revoluționară, anti-sistem, de temut. Nu ajungi poet scriind poezii. Trebuie să fi fost deja înainte. Poezia depășește cu mult arta versurilor. O găsești în științe și în matematică, în mistică, filozofie. Poezia, ca stare de grație, e vârful de diamant al oricărei cunoașteri omenești. Nicio lume umană nu poate fi imaginată în afara frumosului pur, a grației pure, a poeziei pure. Așa cum nicio lume nu se poate lipsi de aer. Toți oamenii au fost poeți cândva, înainte de a căpăta un ego. Toți au văzut culorile de zece ori mai intense decât le vede un om matur. Este starea de grație și miracol la care dorim să ne întoarcem, pentru binele lumii în care trăim.”
• – Haideți să ne bucurăm de publicare, nu să mă certați pentru un cuvânt! Podul de flori e o poveste frumoasă. Eu cred în povești. De aceea mi se și împlinesc.
• – Dacă ar fi așa cum spui, atunci și Podurile sunt simple povești în care poți să nu crezi pentru că sunt alcătuite din vorbe. Un singur cuvânt, dar ce impact are! Poate răni mai tare decât un cuțit.
• – Știu. Nu am vrut. Uite steagul alb: 248 pagini… de poveste!
• – Ai făcut un lucru foarte mare. Când ai reușit să-l aduci la starea aceasta foarte bună. Am impresia că ai muncit zi și noapte. Pot doar să te felicit. Ai terminat totul?
• – Nu. O iau de la început, finisez. 
• – Eu spun mulțumesc și îmbrățișez talentul tău generos în al frumosului și sublimului, care a dat lumii atâta splendoare poetică originală și originară. 
• Nimic nu ne aparține, doar timpul este al nostru. (Seneca)
• – Totuși ceva ne aparține: timpul. Iar timpul n-ar fi ceea ce este dacă ar fi în afara oricăror lucruri. Timpul le conține pe toate: lucruri vizibile și invizibile. Prin urmare dacă timpul este plin până la refuz de lucruri, iar timpul ne aparține, atunci înseamnă că nouă ne aparțin toate aceste lucruri prin timp.
• Frumusețe a clipei: “Cred că poezia ne ajută să dăm culoare vieții, să vedem frumusețea acolo unde abia se zărește, să fim îngăduitori, mărinimoși, afectuoși chiar, împăcați cu noi și cu lumea. Scrisul aduce relaxare, flexibilitate în gândire, capacitatea de a trece mai ușor peste anumite neîmpliniri, de a accepta trecerea ca pe ceva firesc, neasemuita și unica frumusețe a clipei, într-un cuvânt pacea despre care vorbesc filozofii, starea zen. Să învățăm a nu ne împotrivi, a căuta și găsi sensul curgerii, a trecerii prin acest univers, aici și acum! Prețuind fiecare clipă a vieții ne vom regăsi pe noi înșine drept creații ale lui Dumnezeu pe pământ și atunci poate că, și noi vom lumina puțin viața celor de lângă noi. Ușor, în cercuri, concentrice, pornind de la noi, familia, prieteni, amici, colegi, extinzându-ne în tot universul, iar când dorim a fi numai față în față cu noi să știm a face ușor, drumul și invers. Toate acestea vin o dată cu vârsta, cu așezarea în matcă a unor trăiri și dacă adăugăm puțină poezie toate căpăta și culoare, parfum. Ferice de oamenii care reușesc să aducă poezia în viața lor dar și să dea viață poeziei! Și, aici… m-am autoinclus!” (Ana Urma, 24.10.2024)
• – Sunteți bine?
• – Bineînțeles. Dar de ce mă întrebi?
• – Vreau să fiți.
• – Eu exist în primul rând pentru mine și în al doilea rând pentru tine, prin tine.
• – Nimeni nu mi-a spus asta. Mă așteptam la o frază similară celei cu încălcarea intimității din care am înțeles doar că vreți să vorbim. Și am apreciat.
• – Eu te simt ca pe cel mai fidel prieten al meu, fapt pentru care îți mulțumesc. Am vrut să-ți dau un moment de respiro ca să nu te consumi atâta, să te mai odihnești. Dar sufăr și eu.
• – Vă trimit ultima formă din Pod. Am mai adăugat. O să fie bine!
• – Apoi dacă suntem prieteni, eu te-am invitat și în grupul meu, pe pagina mea. Dar nu ai dat curs invitației.
• – Mie îmi place în cartea noastră.
• – Iosefina, eu cred că Podul trebuie să fie văzut și de un specialist în editare de carte.
• – Desigur. Dacă nouă ne place, ce treabă ar avea editorii? Ai mei nu s-au amestecat în texte. Mi le-am asumat. De aceea insist să păstrăm doar ce e valoros. Mă străduiesc…
• – Te-am invitat să-mi răspunzi la mesaje, dar n-ai făcut-o.
• – Mereu am răspuns. Unde?
• – Eu nu prea deranjez și suprasolicit intimitatea altora.
• – Nu deranjați. Vorbim, lucrăm. Vă temeți că Podul nu ar avea valoare literară? Și ineditul se apreciază.
• – Nu. Vreau ca și forma să corespundă mesajului. Trebuie să rămână totul așa cum e, conținutul este ok. 
• – Mai este până vom da bun de tipar pe formatul de carte. Ajungem și acolo.
• – Bine. Nu te mai chinui. Tu ce mai faci? Numai să nu spui că nu ai timp să te ocupi de povești!…
• – Pentru Povestea Podului nostru îmi fac. Poate rămâne ca jurnal, memorialistică și tot e ceva!
• – Ai dreptate. Nu poate să rămână fără nicio urmă. Dacă vom trăi vom vedea. Este îndeajuns satisfacția că am făcut ceva. Este de fapt o experiență nouă, încercăm. În Chișinău există numai o singură editură funcțională, Pontos. Redactorul de acolo m-a informat că sunt supraîncărcați. Există un stat la rând mare. Cartea mea va putea fi produsă de abia la anul viitor și atunci nu se știe când exact. M-am hotărât să comand următoarea carte în România. Ce zici?
• – Zic că e mai bine.
• – Geneza poeziei este gata. Rămâne de scris jumătatea ta, dacă nu te-ai răzgândit.
• – Eu nu pot. Dar rugați-vă prietenii, Ane, Lidii, poate vor să scrie 2-3 pagini despre cum văd ei. Sunt mai pricepuți ca mine și s-ar bucura. O jumătate de Pod pot.
• – Nu înțeleg. Cartea este a noastră, nu a altora. Ce au ei cu cartea noastră? Mă jignești.
• – Despre geneza poeziei eu nu pot scrie la nivelul dumneavoastră. Sunt un novice practicant, degustător și colecționar de poezie. Atât. Este mult prea analitică, teoretică tema.
• – Eu sunt bun cu toți, vreau să-i încurajez atunci când am pe cine. Dar în general ce au ei/ele cu noi? Eu prefer o altfel de frumusețe: maturitatea ta.
• – Sunt prietenii dumneavoastră virtuali, cum să nu fiți amabil?! Nu văd în asta o problemă. Acum am o perioadă încărcată. Mă voi mai liniști și vom lucra.
• – Simt acest lucru. Se transmite într-un fel.
• – Nu vreau să vă transmit temerile, grijile mele. Vorbim când am câte un moment liber. 
• – Ai cumva probleme din cauza mea?
• – Nu. Sunteți o fereastră, un refugiu, un medicament miraculos. Sunt bine.
• – Îți recitesc din nou și din nou poemele.
• – Sunt dintr-o viață trecută a mea.
• – Sincer îți spun, simt o tensiune neînțeleasă când tu suferi.
• – Sper să mă liniștesc, să-mi revin. Nu mai sunt eu. Dorm mai bine. Este partea bună. Sufăr din lucruri neînsemnate, multe doar închipuite de mintea mea.
• – Este în firea oamenilor.
• – Încerc să mă bucur și să apreciez ce am. Am umblat prin lucruri vechi, lumești care m-au afectat.
• – Am spus eu că ești suprasolicitată. Îți creez și eu probleme. Îți datorez totul ție.
• – Ei, e o bucurie să vin, să vă citesc!
• – Să ne citim împreună.
• – Vă trimit un fir de iarbă. În traducere înseamnă: speranţă.
• – Iosefina, acum înțeleg: Podurile sunt mărturisiri de suflet, o lege a făgăduinței, una creștinească ce nu se încalcă. Tu ești superioară mie. M-ai făcut să mă dezmeticesc, mi-ai arătat calea cea dreaptă. Podurile sunt crucea noastră încredințată de Dumnezeu să o ducem cu smerenie și ascultare, un jurământ. 
• – Nu ați greșit cu nimic. Eu am venit așa, să vă stric liniștea.
• – De unde găsești toate aceste reviste?
• – Se laudă editorii și autorii publicați, cu ele.
• – Lasă-i să se laude că face!
• – Bravo lor! Îi admir. Îmi plac revistele, cărțile.
• – Nu mi-am închipuit vreodată că pot fi atâtea și atâtea! E plină România de scriitori, poeți și oameni iubitori de frumos! Și totuși, câtă impostură există!
• – Așa înțeleg unii să trăiască.
• – Așa nu înțeleg unii că nu trebuie să trăiască!
• – Parcă mi s-a întors ecoul.
• – Ecoul sunetelor magice eterne care plutesc prin Univers.
• – Rezonează cuvintele, semnele, gândurile, energiile, visurile. Doar e pod de flori, nu de lacrimi, unul de bucurie, satisfacții și fericire! Construim, ne oglindim, lăsând să se vadă numai ce avem mai bun.
• – Doar ne-am spovedit unul altuia. Pentru aceasta și existăm: să ne purificăm visând. Toate podurile dintre spiritele umane au un singur suport, cel mai trainic, temeinic și de fond: sufletul. Alte suporturi sunt de prisos și inutile.
• – Așa este. Cel mai trainic pod…. zice și ecoul. De la depărtare nu poți îmbrățișa pe cineva, dar te poți ruga pentru el.
• – Ba îl poți îmbrățișa, nu fizic, ci metafizic, cu aura sufletească afectivă care se numește iubire. De acord? Eu așa îmbrățișez: mă gândesc la tine, vrei tu sau nu. Aceasta este îmbrățișarea de la distanță.
• – Nu pot răspunde decât în aceeași tonalitate, ca un cor antic la un cântec vechi.
• – Vechi, dar mereu nou… Repetabil la infinit.
• – Sublimul se demodează? E nemuritor?
• – Ceea ce este veșnic și nu se depreciază este sublim. Îmbrățișarea este continuitatea organică a sublimului. Este erosul lui.
• – Așa facem atunci! Gândim, scriem în loc de cuvinte, în unitatea de măsură îmbrățișare. Seara și dimineața ca reconfortare, ca încurajări, îmbărbătări, în loc de: Hai că poți!
• – Câte ceva deja am făcut. 
• – Vom cuantifica sublimul în îmbrățișări. Și ca în diviziunea celulară le vom înmulți.
• – Așa și cu lacrima tăiată în două: se face ploaie. După aceea nu se știe încă ce e.
• – O să vedem ce va fi. Să ne concentrăm pe ce avem de făcut aici.
• – Perfect. Aici și acum. Ce să mai așteptăm?
• – Nu așteptăm, fiindcă toate se întâmplă cu rost, la timpul lor.
• – Cu rost spre un rost și pentru un rost. Acum rostul cel mare ești tu.
• – O rotiță. Zimțată.
• – Rotița principală zimțată.
• – Una răsfățată, de vanilie o înghețată…
• – Acum simt această rotiță ca niciodată, în mod afectiv o vanilie dezghețată.
• – Cu o minte, pentru moment, dezorganizată.
• – Se știe că și haosul are ordinea lui – ordinea haosului, una cosmică.
• – O dezorganizare spre vindecare prin care mai trecem fiecare…
• Din ce adânc de mare ai venit cu valuri, pescăruşi de neoprit, în ochii mei de oraş incendiat, cucerit? De ce oi iubi iară, cu toţi fluturii pe afară, dintr-o vară-n altă vară? Aş putea – ai putea – să mă adun – să mă aduni de pe jos, să-ţi dau – să-mi dai o îmbrăţişare, un os? Între mine şi Tu e-un hotar şi un nu, sunt stele şi ploi, vise cu noi. Eşti ca toate semnele de punctuaţie pe care nu le folosesc: trebuia să fie, dar lipsesc. Mi-ai schimbat inima cu a ta? Că parcă mor de inimă rea! Încă o noapte albă! Tu ce faci? Nu te culci? Citeşti în taină poeme dulci? Mă simţi – Te simt! – la capătul propoziţiilor cum te mint? E tot o atingere, ca un alint. Toată jalea care peste noapte-mi vine şi gândurile în dezordine, îmi sunt că mi se face dor de noi râzând. A iubi se aude la fel şi la tine? Mie îmi sună a desfrunzire, străine! Acesta-i drumul cel mai scurt: dintr-o poezie să te salut. Mi-am atins umbra de umbra ta. Ai crengile întinse până la cer după o stea. Mă ştii, sunt disperată şi senină. Nu ai tu, zmeule, vreo vină! E de la toamnă, o patină…
• (Parcă te iubesc de Iosefina Schirger)