Raluca-Nicoleta ISCIUC

Amalgam…

Despre suflet n-ai ce scrie
Decât că-i întors pe dos.
Trist, schimonosit săracul,
De un amor  odios.

Doar condeiul te ajută
Să-ţi aşterni în falduri rime
Lustruite, dichisite,
Ce vorbesc chiar despre tine.

Vântul vrea să te pătrundă
Şi îţi bate iar în geam.
Să-ţi aprindă iarăşi suflul
Răvăşit de atât amar.

Cărţile vechi, ponosite,
Doar  nevroză îţi produc.
De pe masă trag cu ochiul,
Şi parcă,  nu te seduc.

Ce? Azi te-ai blocat poete?
Propăşeşte!  Nu lăsa!
Să se aştearnă praful gros,
Peste poezia ta.

Doar Baudelaire, ce te ajută,
Cu ale sale, Les fleurs du mal,
Să îţi construieşti poete,
Versuri, doruri, amalgam.

Dar cu vântul cum rămâne?
Pe o vreme aşa ploioasă?
Parcă bate mai puternic,
Să te scoată vrea din transă.

Portret

De porţelan ţi-e faţa şi corpu-n alte straie,
Lipsită eşti de viaţă şi de orice bătaie,
Te-o fi îmbrăcat toamna în alte mucezi straie?

Eşti plictisită parcă, de acelaşi greoi aer.
Mai vii sunt decât tine şi florile din vază,
Ce-ţi stau mereu alături în clipele de groază.

Odaia ta cea mică, mai închistată parcă,
Miros de mucegai, aerul îi încarcă
Privazul zdrenţuros şi mobilele-i vechi
Te înconjoară în al său sumbru portret.

Nu mai auzi nimic, doar slab şi-ncet, clavirul.
Asta să fie cauza de te-a cuprins delirul?
Sau trista-ţi nebunie e dată doar de vreme,
De aerul azi umed ce boală parcă-ţi cerne?

Azi înecată-n lacrimi, uitată şi de soartă.
Doar încăperea ta, tristă şi-ntunecată,
E martora durerii ce sufletul îţi poartă.

De roze albe

De roze albe-i casa plină,
Acorduri reci de violină,
Ce-ţi plimbă trupul de meschină
Prin rochia ta cu crinolină.
La fel ţi-e chipul ca şi roza
Alb, angelic, nepătat,
Conturat de-obrajii roşii
Si de părul ondulat.

Îmbătat e şi decorul
De al tău parfum suav
Ce se aşterne-n tuşe groase
Peste scrinul plin de praf.

Stofi, dantele zac uitate
Pe fotoliul de stejar
Unde-n anii tinereţii
Cânta posacul cobzar.

Toamna

Un nour gri se vede-n zare
Se anunţă iar o vreme mare
Asfalturi ude şi murdare,
Pietoni grăbiţi în depărtare,
Şi vorbe aruncate, goale.

Şi nervi aprinşi de astă vreme
Suflete reci, lugubre, terne
Ce mai trăiri toamna ne cerne!

Ce mai fiori ne aduce vântul,
Suntem la chip precum pământul,
Lipsiţi de viaţă şi culoare
Cuprinşi de a toamnei paloare.

Totul e trist şi monoton
Şi peste trup apăsător
Totul e mut şi-n tot tăcere,
Ce mai trăiri toamna ne cerne!