De ieri tot plouă. Parcă strune rupte
de lacrimi și cristal cad. Nu distingi
în luciul apei tot ce amăgește,
sticlește și continuă să lupte.
Și brusc, nimic… nimic nu se clintește,
pentru că treci alături. Mă atingi.

Și chiar și stropii ploii, ca-n oglindă,
secundele suspendă. Se divid.
Încremenesc în aer, căci se pare
că vii din alt timp, cât stă să se prindă
în tente vii o singură culoare,
întretăindu-ne privirile în vid.

Îți amintești atunci: în orice viață
ne e sortit scenariul repetat,
să ne-ntâlnim cât ploaia stă s-amâne
un simplu gând, ivit spre dimineață:
că unul pentru altul vom rămâne
doar întâmplare într-un loc uitat.