Nu mai sunt cuvinte sau urechi s-audă
Cum noaptea în versuri se afundă.
Nu mai sunt nici stele să răsară-n mare
Nu mai sunt copil, să-ți dau crezare.
Nu se mai revarsă flori albe de castan
Peste iubirea măcinată-n van.
Stins fără de veste-n muguri de lumină
Stă visând poetul și se-alină
Cu existeanța-aceasta de-a fi muritor
Pentru oameni. Un simplu visător
Era poetul. Își ducea traiul simplu,
Sincer și onest în templu-i amplu
Clădit de zeii vremurilor păgâne
Ce așteaptă soarta să-și îngâne
Odată cu a florilor, de la tine
Ce mi-au făcut zilele senine.
Nu mai sunt nici flori să înflorească-n mare
Când prind crinii stele căzătoare.
Nu mai sunt cuvinte ca să-ți spun ,,iubite”;
Nu mai sunt speranțe când se minte.

La tine iubirea oare cum se simte?
Nu te dor sufletele rănite?
Nu te doare-n taină când te-atinge-apusul?
Numai pe mine mă-neacă plânsul
Când privesc în zare cum îngheață visul
În care-am făurit paradisul.
Dar ea era de-a pururi nemuritoare
Prin lumea asta-o călătoare;
Arde-n pieptul meu flacăra nemuririi
Unde se stinge-al dezamăgirii
Fior clocotitor-plăsmuit și zidit;
Pentru eternitate definit.
Stai și gândești când lumina-n cer pătrunde
Că n-are cine, nu e de unde
Fericire atâta cât ți-ai fi dorit,
Dar visul nostru încet a-nflorit;
Puțin câte puțin, în fiecare zi.
Privesc spre tine și scriu poezii.
Îmi ești muza de care niciodată nu
M-aș mai putea lipsi, căci veșnic tu
Ești soarele care îmi ajută să scriu.
Mă veghezi din colțul tău fumuriu
Ca și cum mi-ai dicta ușor dintr-o rază
Versul sau strofa care urmează.

Ascult vântul care îmi șoptește ușor
Al tău secat fior și plin de dor.
Am băut nectarul nemuririi noastre
Și-am aflat izvorul plin cu astre
Reci, de piatră, ce-așteaptă să afle despre
Noi-inimi calde, blânde și aspre;
Inimi reci, haine sau pline de viață;
Inimi seci, ce n-au nicio speranță;
Inimi care nădăjduiesc în Dumnezeu
Fie mult, fie puțin, dar mereu.
Mai sunt flori să se dezbrace de ambiții
Și de primitivele condiții.
Se revarsă stele peste lacrimi mute-
Are cine să le asculte;
Se pare că are cine să ne aline:
Pe tine, pe ele și pe mine.
Sunt copil când te privesc în măreția
Toată. Tu îmi aduci bucuria
Întreagă, neîmpărțită, înmulțită
Cu sentimentul de-a fi iubită.
Mai sunt cuvinte ca să-mi fii veșnicie;
Căutat și ales dintr-o mie
De păpădii, trandafiri, flori ale soarelui
Care se-nchină-n fața marelui

Și veșnicului Dumnezeu. Despre noi doi
Spun că nădejdea vieții de apoi
E vie-n sufletele noastre de tihnă
Ce speră mereu, fără hodină.
Știu că mai este loc și pentru un suflet
Ce și-a trăit viața ca un pamflet.
La Dumnezeu, de toate vor mai fi
Cât pe lumea asta vom mai trăi.
Mai sunt cuvinte să îți scriu că te iubesc
Și doar lângă tine vreau să mă mântuiesc!

29.6-5.7.2022