Literatura lui Nicoară Mihali continuă una dintre direcțiile fertile ale prozei românești contemporane: recuperarea lumii periferice ca spațiu al memoriei colective și al identității culturale. În romanul Drumul evreilor, autorul nu urmărește doar reconstituirea unei istorii locale, ci edifică o adevărată cosmogonie a Borei, așezare montană în care timpul istoric, memoria genealogică și imaginarul mitic coexistă într-o permanentă interferență. Încă din primele pagini, romanul își asumă ambiția construcției ample, în care familia, comunitatea și istoria devin expresiile aceluiași organism viu.

Neamul Ursănilor reprezintă axul acestei lumi. El nu este doar o familie, ci o instituție simbolică, un arhetip al omului de munte, definit prin forță, orgoliu, violență și o solidaritate paradoxală. Certurile nesfârșite, ritualurile mesei, existența pastorală, raportul aproape organic cu turma și cu pădurea configurează o comunitate aflată înaintea psihologiei moderne, într-un timp în care destinul individual este absorbit de destinul colectiv. Personajele nu sunt analizate introspectiv, ci se definesc prin gest, legendă și apartenență. Încet, încet îți intră în suflet, te solidarizezi cu necazurile, suferințele și bucuriile lor.

Romanul „Drumul evreilor” prezintă viața satului Bora și a neamului Ursănilor, o familie numeroasă, puternică, tradițională, care trăiește din păstorit și respectă obiceiurile vechi conform Bibliei. În același timp, este urmărită venirea evreilor în sat și modul în care conviețuirea dintre comunități schimbă viața localnicilor. Povestea îmbină evenimente istorice, legende, tradiții și destinele unor personaje marcate de iubire, suferință și lupta pentru supraviețuire. Să trecem în revistă cele mai importante personaje: Toader a Ursului – bătrânul și conducătorul neamului Ursănilor; autoritar, respectat și foarte puternic; Titiana – fata lui Vasâle, frumoasă, harnică și săracă; visează la o familie fericită, dar are un destin trist; Vasâle a câinilor (Hâdul) – tatăl Titianei, meșter de cruci, rămas văduv după moartea soției și dedicat creșterii fiicei sale; Năstaca – soția lui Vasâle și mama Titianei; moare la nașterea fiicei; Herbeloaia – vrăjitoare cunoscută în sat, care face preziceri și vrăji; David – unul dintre conducătorii grupului de evrei care ajunge în Bora și Victor a Ursului – membru de seamă al Ursănilor, implicat în apărarea satului.

În și din romanul „Drumul evreilor” se remarcă la dr. Nicoară Mihali că mânuiește cu măiestrie arta scrisului și multe replici și reflecții ale personajelor sale au încărcătură filosofică sau existențială. Iată câteva dintre cele mai memorabile, reținute de mine: „Dumnezeu ne-a trimis să călătorim pe pământ şi acolo unde vom găsi apă şi hrană să ne oprim.” – David, conducătorul evreilor, care este o reflecție despre destin, pribegie și condiția omului aflat în căutarea unui loc în lume; „Amară este şi pâinea voastră…” ori „Dulce va fi într-o zi…”, este un dialog scurt, dar profund, despre speranță și puterea de a privi dincolo de suferința prezentului; „Dumnezeu este aproape de noi.”, rostită înaintea luptei, replica exprimă credința că omul găsește puterea în momentele de cumpănă; „Să punem mâna pe arme, cei ce nu aveţi, pe coase, furci şi securi! Păgânii vor să ne şteargă de pe faţa pământului.” Este o chemare la solidaritate și apărarea comunității; „Vorbele lui erau grele şi rare, semănau cu loviturile de secure adunate în trupul unui fag…” este o metaforă care sugerează că adevărata înțelepciune nu vorbește mult, ci lasă urme adânci; „Titiana a tăcut. Dar din clipa aceea a ştiut că nu va fi fericită niciodată în neamul Ursănilor.” Este o reflecție asupra destinului și a presimțirii tragice; „Masa era marea lor sărbătoare.” Este o idee simplă, dar profundă: pacea și comuniunea se nasc din lucrurile esențiale ale vieții.

Ceea ce impresionează înainte de toate la „Drumul evreilor” este modul în care spațiul devine principiu generator al narațiunii. Bora nu constituie decorul romanului, ci adevăratul său protagonist. Muntele, pădurile, izvoarele, stânile și trecătorile nu însoțesc existența oamenilor, ci le determină caracterul și mentalitatea. Natura este antropomorfizată, iar comunitatea pare să respire în același ritm cu relieful. În această privință, Mihali se înscrie într-o tradiție care pornește din Sadoveanu, dar o dezvoltă într-o formulă proprie, în care geografia capătă valoarea unei memorii vii.

Romanul operează constant cu suprapunerea planurilor temporalității. Cronica, legenda, documentul istoric și mitul circulă fără delimitări rigide. Invazia tătarilor, colonizarea minieră habsburgică, venirea evreilor, întemeierile simbolice și tradițiile locale alcătuiesc un discurs narativ care suspendă opoziția dintre real și imaginar. Autorul nu urmărește fidelitatea documentară, ci adevărul unei memorii comunitare, unde legenda are aceeași autoritate ca arhiva.
Titlul romanului își dezvăluie adevărata amplitudine odată cu apariția comunității evreiești. Venirea evreilor nu este tratată exclusiv ca episod istoric, ci ca moment fondator al unei lumi multiculturale. Comunitatea nou-venită poartă cu sine memoria exilului, experiența drumului și o altă formă de raportare la lume. Întâlnirea dintre această civilizație a mobilității și universul static al păstorilor produce una dintre cele mai interesante tensiuni ale textului. Nu conflictul propriu-zis domină romanul, ci lenta sedimentare a conviețuirii, a schimbului cultural și a memoriei comune.

Din punct de vedere stilistic, Nicoară Mihali practică o proză de mare densitate descriptivă. Fraza este amplă, ritmată de enumerații, reluări și acumulări succesive, apropiindu-se uneori de respirația epopeică a povestirii orale. Regionalismele și lexicul pastoral nu funcționează ca simple efecte de culoare locală, ci ca instrumente de recuperare a unei lumi amenințate de dispariție. În acest sens, romanul poate fi citit și ca o arhivă literară a unei civilizații montane.

Există însă și câteva aspecte discutabile. Dorința de a integra simultan genealogii, legende, cronici, documente și istorii familiale produce uneori o anumită dilatare epică. Fluxul narativ încetinește prin abundența materialului anecdotic, iar unele personaje rămân mai curând embleme decât individualități complexe. De asemenea, anumite reprezentări ale relațiilor interetnice sunt construite prin filtrul imaginarului tradițional și reclamă o lectură critică atent contextualizată, fără a fi confundate cu o perspectivă istoriografică.

Cu toate acestea, miza romanului nu este realismul documentar, ci recuperarea unei memorii afective. Nicoară Mihali scrie despre o lume aflată la granița dintre istorie și mit, dintre adevărul arhivei și adevărul povestirii. Din această perspectivă, Drumul evreilor este mai puțin un roman istoric și mai degrabă o epopee a unei comunități care încearcă să-și conserve identitatea în fața schimbărilor succesive ale istoriei.

Drumul evreilor se anunță drept un roman de mare respirație, construit pe intersecția dintre memoria comunitară, imaginarul mitic și istoria unei regiuni multiculturale. Dr. Nicoară Mihali propune o proză de o evidentă forță evocatoare, în care Maramureșul devine un spațiu al permanenței și al întâlnirii dintre civilizații. Cartea se înscrie în direcția literaturii române contemporane preocupate de recuperarea memoriei locale, dar o depășește prin amploarea proiectului narativ și prin capacitatea de a transforma istoria într-un discurs poetic despre identitate, apartenență și supraviețuire.

Prin amploarea construcției, prin forța imaginarului și prin recuperarea unei geografii culturale insuficient reprezentate în literatura română actuală, Drumul evreilor confirmă vocația epică a lui Nicoară Mihali. Romanul propune cititorului nu doar o istorie a Borei, ci o meditație asupra memoriei, apartenenței și supraviețuirii culturale. Într-o epocă dominată de minimalism și autoficțiune, această întoarcere la romanul-fluviu, populat de genealogii, legende și destine colective, reprezintă, fără îndoială, un gest literar de anvergură. Felicitări!

Gelu DRAGOȘ, UZPR