Despre vise

Trăim într-o societate pe care o detestăm, dar nu facem nimic pentru a repune la loc valorile morale pe care le credem absente. Pare o afirmaţie dură, dar e din păcate adevărată. E foarte greu să vorbeşti de o societate normală atâta timp cât tot ceea ce facem nu prea se încadrează în normalitate.

Aceste rânduri poate sunt prea dure pentru introducerea unui eseu ce se doreşte a se axa pe tematica raporturilor dintre rezidiurile comuniste, libertate şi corupţie în ziua de astăzi. Însă, trebuie să recunoaştem că cele afirmate au la bază un crunt adevăr: nimănui nu-i prea pasă de moralitate într-o societate fără repere de moralitate. Ne simţim de multe ori prinşi într-o închisoare a sufletelor bântuite, unde barele de fire şi zăvoarele sunt înlocuite cu indiferenţa, dispreţul celor din jur şi, în cele din urmă, al nostru. Şi din păcate noi suntem cei care devenim victimele propriilor noastre iluzii şi neîmpliniri.

În faţa aceste închisori ce valoare mai are libertatea? Este una dintre întrebările care ne frământă pe majoritatea dintre noi. La ce ne foloseşte libertatea dacă nu suntem în stare să profităm de ea, să ne bucurăm de beneficiile sale pentru care am luptat şi pentru care unii dintre semenii noştri şi-au pierdut libertatea sau chiar darul cel mai de preţ al dumnezeirii – viaţa?    Într-o societate în care falsa valoare înlocuieşte orice ierarhie socială, valorică sensul libertăţii noastre se pierde tot mai mult, devenind o linie fină, insesizabilă uneori, care ne mai călăuzește. Problema se pune în ce direcţie ne îndreaptă o asemenea libertate, fără sens, în societatea în care trăim. Vedem tot mai mulţi tineri dezamăgiţi de libertatea lor pe care nu o mai înţeleg. Pentru mulţi dintre ei, libertatea este echivalentă cu desprinderea adolescentină de familie şi de structurile sociale menite să le călăuzească primii paşi în viaţa independentă şi responsabilă. Pentru mulţi dintre tinerii care ne intersectează pe stradă, libertatea este echivalentă că dreptul de a merge drept înainte, fără a se mai întreba dacă direcţia pe care o iau este cea bună sau nu.

Pentru persoanele aflate la vârsta adolescenţei în momentul imploziei comuniste din 1989, libertatea nu mai are nici un sens. Ea a devenit o tortură în plus în viaţa cotidiană plină de dezamăgiri. Şi dezamăgirile nu sunt multe. De la idealul unei vieţi demne, visul oricărui român în 1989, s-a ajuns la o plictiseală şi deznădejde generalizată. Iluziile libertăţii de a fi demn s-au spulberat în timp sub loviturile primite în mod constat. Zi de zi, visătorii au văzut cum idealul lor se spulberă, cum puritatea visului din 1989 a fost terfelită de o clică, termen care se suprapune perfect peste aşa zisa elită a ţării, acaparatoare de drepturi, funcţii, beneficii şi avuţii. Omul de rând nu a rămas decât cu visul simplu, pângărit de nişte haiduci ai nesimţirii. Clica începe să ne controleze destinele, împărţindu-şi felioarele unui tort amărui, numit România. Firmiturile au rămas la un popor umilit, deznădăjduit, revoltat şi cumpărat în alegeri. Practic, doar acestea mai sunt sensurile libertăţii ce ne-au mai rămas nouă, muritorilor.

Dacă privim în ochii trecătorilor de pe străzi vom observa numai dezamăgire. Cum să nu fii dezamăgit când politicianismul a înlocuit orişice valoare în societatea în care trăim? Din păcate, odată cu trecerea timpului, fenomenul ia amploare într-o progresie geometrică. Fiecare partid care ajunge la putere îşi impune acoliţii în toate funcţiile importate care aduc beneficii, în special de ordin material. Din păcate, toate partidele, doctrinele, dizidenţele ca s-au perindat pe la guvernarea acestei ţări au practicat în masă acest procedeu. S-a ajuns la situaţii, de-a dreptul ilare, nu şi pentru noi, în care portarii de la şcoli, inspectorate, spitale, primării primesc drept „sarcini de serviciu” răspândirea manifestelor, afișelor electorale şi a altor asemenea materiale ca preţ al conservării unei funcţii amărâte. Dacă la nivelul acesta s-a ajuns, cum să mai credem că directorii numiţi pe criterii complet subiective ar fi devotaţi unei funcţii? De fapt, e vorba de o gândire simplă, reflectând mentalitatea bolnăvicioasă a celor ce ne conduc, fără o minimă educaţie, chiar dacă au diplome cu tot felul de şnururi colorate: „Cine nu e cu mine, e împotriva mea”.  Mi-ar fi plăcut să afirm că această „lozincă” ar fi fost inventată de comunişti, dar din păcate nu e aşa. Ea a fost preluată de comunişti şi aplicată în constituirea unui sistem clientelor format din aplaudaci.

Dar să vedem şi visele acestor indivizi, bravi membri ai clicii. Visul lor se rezumă la o formulă de felul: Ce pot să mai fac să devin bogat, repede şi fără multe complicaţii? Păi mă înscriu într-un partid. Bun, dar care partid? Stai să deschid televizorul să vad care stă cel mai bine în sondaje. După aceste consideraţii perfect morale urmează adeziunea financiară, partidul urmând să-i răscumpere fidelitatea. Au trecut cinci luni. Partidul a câştigat. E timpul să-mi încasez recompensa. E foarte simplu. Mă prezint la o licitaţie pe bani publici, fac o lucrarea sau achiziţie la un preţ de trei ori mai mare decât cel al pieţei, un comision important îl introduc în contul meu personal, pentru viitoarea campanie a partidului. Ceilalţi pot să moară cu libertatea lor cu tot. Libertatea mea este aceea de a face bani, de a cumpăra membri ai clicii, de a fraieri statul. Moralitatea nu există. Să meargă la muncă, nu să mă critice pe mine, un brav capitalist român.

Felul acesta de gândire este din păcate tot mai prezent în ziua de astăzi, inclusiv tinerii aderând la el. Este o perpetuare a ideii de clică a „epocii de aur” unde fiecare fura pentru că era proprietarul unei uzine, fabrici, maşini, conducte de apă, etc. Doar poporul era proprietar în tot şi în toate. Şi cine a construit ceea ce are statul acum, sau mai bine zic, ce a avut? Poporul nu are importanţă dacă a fost comunist sau nu. Şi ce păcat ar fi ca noi, poporul mic, referindu-ne la aparatul clientelor al clicii, să lăsăm aceste bogăţii străinilor. Mai bine le fructificăm noi, ca noi le-am făcut. Prostimea, adică poporul ăl mare, să se mulţumească cu ce-i rămâne. Este foarte logic, cei cu morală neavând ce căuta în modelul societăţii noastre.

Minciuna a fost dusă în aceşti ani la rang de politică de stat. E drept că libertatea îţi dă dreptul să minţi, dar care sunt costurile acestei libertăţi? Tragice, mă tem. Minciuna este la rangul de politică. Totul ce se întâmplă e învăluit într-un mister desăvârşit. Dacă o minciună guvernamentală este descoperită de presă, miniştrii încep a se justifica cu replici de genul: un complot al opoziției, intereselor nu ştiu cui mogul de presă, defăimării a nu ştiu cărui gest al respectivului. Practic este o negare a responsabilităţii. Nu am văzut niciun ministru demisionând în faţa unor asemenea probe. De fapt, lipsa de responsabilitate este cauzată lacune mari de educaţie morală şi şcolară. E o perpetuare a unor practici mai vechi, ce vin tot din perioada comunistă, apropierea de panteonul zeităţilor timpului dându-ți posibilitatea unei ascensiuni mult mai rapide în ierarhia socială. Modelul a fost extins în teritoriu în toate domeniile administrației şi nu numai. Pentru a-ţi lua un amărât de televizor cu lămpi trebuia să te apropii tot mai mult de panteon. Astăzi, visul oricărui muritor de rând, care are ambiţia ascensiunii cu orice preţ, este de a se apropia de panteonul zeilor, implicit de tot felul de „lideraşi” de partide. E un vis perfect normal, singurul aducător de mărire, chiar dacă e efemer. De aici, până la corupţie nu e decât un pas mic de tot.

A cumpăra şi a vinde sunt reguli ale economiei capitaliste spre care ne îndreptăm noi. Ce e rău în a cumpăra sau a vinde? Problema e să găsim persoanele care trebuie. Un biet funcţionar cu un salariu de mizerie e de găsit în orice moment. Problema e să găsesc colaboratori care să-mi ţină spatele. Şi aşa mă împrietenesc cu un procuror, statul trebuie să aibă „grijă” de mine, un poliţist care să-mi fie „pavăză” a legii, un notar care să-mi dea girul „legalităţii”, şi nu, în ultimul rând, un judecător. Cine poate „interpreta” legea mai bine decât un judecător? Şi uita aşa am realizat o afacere mare, partidul a avut de câştigat, eu, investitorul am de câştigat, comunitatea are de „câştigat” de pe urma întreprinderii mele. Şi uite aşa toate visele se împlinesc pentru toată lumea. Trăiască libertatea!

Dar de unde au învăţat politicienii noştri despre aceste modalităţi de a-şi rotunji beneficiile şi de a-şi spori puterea? Răspunsul este dat de mentalitatea noastră comună, creată în anii comunismului. Mânat de lipsuri, românul îşi completa o parte dintre veniturile sale prin preluarea de „active” de la stat. Gestul în sine nu era neapărat conform legii, proprietatea fiind a tuturor. Cum era normal, fiecare se putea înfrupta din proprietatea comună. Problema pusă era cât ia fiecare din propria proprietate, devenită comună în epoca de măreţe împliniri. Acum, liderii noştri nu fac decât să perpetueze o practică, să o generalizeze într-un mod nemaiîntâlnit şi să o extindă.  Ceea ce e definitoriu pentru societatea îmbogăţiţilor este tocmai generalizarea fenomenului. Practic, cei care cât de cât aveau idee asupra a ceea ce urma să se întâmple au realizat, pe seama statului şi a neştiinţei şi ignoranţei celorlalți, averi fabuloase. Reîmpărţirea proprietăţii comuniste, aşa cum era ea, a fost un proces generator de corupţie, reţele de trafic de influenţă şi sisteme de manipulare a celorlalți. Pe osaturile acestea au luat naştere tot felul de organizaţii, partide sau unele partide s-au transformat în sensul creării unei osaturi de acest fel. Pe baza acestui sistem corupt, clientelor s-au format principalele centre de putere şi de dominare în societatea şi politica de astăzi. Capacitatea acestor organizații de  cenzura informaţia, de a anula, de a manipula se exercită prin trusturi de presă, campanii mediatice, atacuri murdare la persoană, scopul fiind de a demonstra că fiecare dintre adversari are mai mulţi corupţi pe cap de membru. Din păcate, modul acesta de a face politică, de a construi modele s-a generalizat într-un mod periculos.

Însă, ceea ce este mai înspăimântător este faptul că tânăra generaţie este foarte uşor coruptă de metehnele trecutului. Beneficiară a unui sistem social complet întors din punct de vedere al ierarhizării valorilor, noua generaţie consideră că munca, onestitatea, mândria, coloana vertebrală sunt cuvinte dintr-un manual uzat de filozofie, istorie sau cultură civică. Degradarea actului educaţional, datorată în mare parte modelelor greşite promovate de elita românească, curriculei şcolare complet aberante, subfinanţării unui sistem intrat în metastază, dispreţului arătat faţă de dascăl de toţii tonţii ajunşi miniştri contribuie din plin la aceste realităţi. Tinerii politicieni, profesori, medici, funcţionari consideră că singura lor şansă de promovare în viaţă transcende profesionalismul. Politicianismul mahalagiu cu iz dâmboviţean a contaminat toată provincia. Dacă vă veţi uita prin toate instituţiile descentralizate din ţară veţi descoperi cu amărăciune că singurul criteriu de promovare a fost exclusiv carnetul de partid. Şi parcă nu se mai iese din această practică pe care aş considera-o cel mai mare blestem pe care-l suferă România.

Si cum rămâne cu visele noastre? Cele pe care politicienii le rostesc în campanii electorale. Cuprinşi parcă de o exuberanţă nebună, ajunşi la putere uită cu totul de ele. Şi care ar fi visurile acestui popor? Să trăiască decent, să muncească pentru pâinea lui în condiţii decente, să se bucure de statutul de european. Şi parcă aceste vise sunt blestemate a rămâne la statutul de vise iluzorii, un prag de neatins. Visul unei naţii de a trăi demn, de a fi respectată de liderii ei pare un subiect pentru roman de SF cu subiect mioritic. Ne întreabă lumea de ce ne pleacă tinerii din ţară. Răspunsul este unul simplu. Pentru că aici nici măcar nu au dreptul s viseze, sunt umiliți de o mentalitate comunistă a jafului şi a barosanului. Medici, ingineri, profesori, economişti pleacă pentru că acolo se poate respira speranţa unei vieţi mai bune. Acolo, aceşti refugiaţi ai viselor, ştiu că dacă muncesc corect sunt priviţi bine şi se pot purta demn. La noi de ce nu se poate?

Care ar fi visul meu? Să trăiesc într-o Românie unde funcţiile să fie ocupate de oameni merituoşi nu de toate lichelele politicii. Să trăiesc într-o Românie unde liderii să ne respecte, nu să se uite la noi de la înălţimea tribunelor electorale şi a girofarelor. Să trăiesc într-o Românie în care demnitatea oamenilor să conteze, unde oamenii să fie principalul bun al ţării. Poate că sună complet aiurea, dar acesta este visul meu….

Prof. Dr. Iulian-Cătălin Nechifor,

    Liceul Tehnologic „Petru Rareş” Botoşani