Deznodământ

Deznodământ

 Ca furtuna cea turbatǎ, despletitǎ te-a chemat

Când, atunci, în pragul serii ai spus “Pa!” şi ai plecat,

Ploile cele mai dese ochii ei le-au înecat

Iar sclipirea din privire, pasu-ţi greu, i-a sfǎrâmat.

Viaţa ei ţi-a pus în palmǎ şi speranţele ei toate,

Gǎnduri, vise şi dorinţe, într-un zâmbet adunate.

Noaptea-ţi cuprinsese, parcǎ, minţile-n a ei cetate

Şi-ai lǎsat în urmǎ totul printre şoapte sfǎrâmate.

Iar acum vrei a te-ntoarce şi îi ceri pios iertare,

Vrei ca zâmbetul de –atunci sǎ-ţi aducǎ alinare

Şi nu poti a înțelege cǎ-n tǎcuta ei chemare

A rǎmas numai durere, fǎrǎ viaţǎ şi culoare .