Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    DILUVIUL sau DE PLANCTU NATURAE

    Tanase GROSU

     


     

     

     

     

    DILUVIUL
    sau
    DE PLANCTU NATURAE
    (Poem bookish)

    Motto:
    „De-atâtea nopți aud plouând,
    Aud materia plângând…”
    (George Bacovia)

    „La-nceput a făcut Dumnezeu cerul și pământul.
    Și pământul era netocmit și gol.” (Geneza)
    „Deus est sphera infinita, cujus centrum
    Est ubique circumferentia nusquam.”
    *
    Cuget, și iar cuget; minune întrezăresc și există:
    Pământul, acest fir de praf legănat de o rază.
    Timpul furnică și pune în vibrație Totul.
    Universul nostru palpabil este suspendat de trupul
    Vidului, aurea catena, rotindu-se măsurat și matematic.
    Tempus edax rerum! Se aglutinează neîncetat,
    Instantaneu în instantaneu, vizibil sau invizibil.
    Mă copleșește materia și pentru că vocea-mi e slabă.
    Musica mondana învăluie armonic interludiile.
    *
    Fiecare zi e-un început de lume, o fațetă de lume.
    Azi se anunța o zi frumoasă; oare cum se va simți Dumnezeu?
    Dar dihorii norilor au cotropit zările, jucând barbar;
    Aerul în vălătuci spulberă în risipă picăturile de apă.
    Și plouă, deodată, cu mânie și încrâncenare…
    Până și semințele desprinse din fructele Pomului Cunoașterii
    Plesnesc, ivind plantulele de măslin, chiparos, cedru și palmier.
    Șuvoaie se prăvălesc pe coastele munților, crestând crevase
    Și făgașe nisipoase, dând fior ființelor, plantelor din cale…
    Râurile sunt tulburi, pline de noroi, mâl și pietre,
    Se anunță inundații catastrofale în exces, huayco.
    Casele sunt viligiaturiste, podurile se frâng de mijloc,
    Malul nu mai există, decât stăvilare abrupte de bazalt.
    Pământul, crăpat de arșița diurnă, se îneacă în Gañgā.
    Brocardul pădurilor vibrează în aerul umid,
    Se-apleacă amarnic, de parcă se deplasează-n marș forțat.
    Natura-i în așteptare, agitație și vibrare supremă.
    Parcă-l așteptăm pe Airahasis, Noe sumerian,
    Să-și lanseze în talazuri arca supraviețuirii.
    Oceanida Doris, însoțită de cele ale sale 50 de fiice,
    Superbe nereide, a plecat în exil dincolo de urbea Surupak.
    Fluviile și-au ieșit din matcă, fiordurile fac baie perenă
    Printre fulgere și masele de ape zâmbind îngăduitor:
    „Of, of, dojeniți semeni, eterni ishimi, îngeri căzuți!”
    Pawnee, creatorul suprem, care prea ne-a amânat soarta.
    Mai deunăzi (acum amar de ani), zeii în păr
    Locuiau amestecați printre așezările omenești.
    Lumea noastră pare clădită prin răzvrătirea scoarței,
    Prin foc de vulcani între catastrofale potopuri.
    Cu toții avem cifra 13 miliarde de ani, urmând alți evi.
    Urmărim, din fire, linia vieții, în proxima grădină
    Și dincolo de grădină ghicim și simțim veșnicia naturii.
    Viața zâmbește, și noi, la rândul nostru, zâmbim;
    Alteori ne înnourăm, suspinăm și plângem amarnic.
    *
    Serpentinizarea scoarței eliberat-a oxigenul și metanul,
    Deschizând calea cenobacteriilor de a contribui la Casa Vieții.
    Firea se zgribulește sub uriașa și inevitabila flexare mareică,
    Viața e produsul secundar al combinațiilor biochimice.
    Totul s-a născut lângă apă, totul s-a născut din apă;
    Totul este compus din ori incorporează apă;
    Totul curge prin apă, din apă decurge tot apă;
    Totul are liant în apă, totul evoluează din apă;
    Totul, plante-animale-oameni, s-au desprins din apă;
    Apa a făcut să fie ploaia, ceața și moina,
    Roua, neaua, gheața, promoroaca, bruma, țurțurii;
    Apa a făcut posibile bălțile, lacurile, cascadele, norii, furtunile,
    Mările, oceanele, banchizele, precum și cenotele.
    Apa a făcut posibilă existența peștilor, balenelor, batracienilor,
    Cefalopodelor, rechinilor, delfinilor, focilor și morselor…
    Apa susține viața, înlesnește disoluția până la extincție.
    Evident, plantele se nasc din mirabile semințe încolțind,
    Consumând apă și lumină solară, îngurgitează
    Și apa din rouă și ploaie, prin vasele lor circula apa;
    Rocile păstrează în ele conservate apa ancestrală.
    Zeița Ceres, a rodirii, dat-i-a lui Triptolem,
    În dar, primele boabe de grâu; de asemeni și un car-naripat,
    La care a înhămat dragonii, înlesnind lui Triptolem
    Călătoria prin întreaga lume, răspândind beneficiile cultivării pământului.
    Noi, oamenii, baleiem între dimensiunea dublă a generalului
    Și a trăitului, savurând instantaneu speculum amoris.
    *
    Pe pământ, la tot pasul, dăm de cuanta perfecțiunii:
    De la firul de praf, la grăuntele de nisip, de la frunză,
    La flori, la toate ființele de la șoarece până la elefant.
    Incredibil de perfect e totul, dar totodată perfectibil.
    În gândirea, știința sau religia omului s-a tot
    Pus problema Creatorului Suprem, care a permis,
    În bunătatea lui nemărginită, apariția Omului,
    Ființa superioară, la rândul ei creator.
    Dilema universală: Matrix – Genitrix – Artifex!
    Prin știință, cercetare, geniu, intuiție, raționamente,
    Multe s-au luminat, multe s-au descoperit
    Și perfecționat, dar (că este unul) undeva nu e clar.
    Ne împotmolim, ceva devine imposibil de explicat/demonstrat.
    Roțile timpului macină: creație și distrugere,
    Naștere și moarte, înnoire – învechire, noul și vechiul,
    Trecut – prezent și viitor; după pârjolirea prin foc
    A naturii (incendiere, activitate vulcanică) urmează
    Iar și iar o Renaștere; Primăvara este veșnică, repetitivă?
    Evoluții, ce trec de la eucariote la plante efemere ori perene,
    Forme din ce în ce mai organizate, adaptări uimitoare;
    De la cap frontal și cap final, se trece la capul gânditor-creator;
    Există stânga și dreapta, simetrica componentelor organismelor;
    Există mers domol, sacadat sau alergat, bătăi în aripi;
    Animale placentare și ființe marsupiale;
    Panspemia e posibilă, căutăm necontenit viață oriunde.
    *
    Sub această cascadă de gânduri pluviale
    Aspir la amrita, elixirul vieții, nectarul nemuririi,
    Acceptând tacit intrarea în ebrietatea conferită de zei.
    Într-un târziu, cum se zice, mai serios – mai în glumă:
    Prin mărăcinii veștejiți am zărit sfielnice viorele!
    Calc, parcă plutind, prin iarba umedă și grea de apă,
    Amușinând aburii exhurtați din pădurea inundată, la varzeaua.
    Atmosfera s-a revigorat aspirând miasma olivinei verzi a plantelor.
    De carneol, pe muntele Kailasa, cel al plăcerilor, se lasă curcubeul;
    Căprioarele străbat sfioase câmpurile de madhavi,
    Agățând în treacăt florile tulburători de roșii și parfumate.
    Printre arbori, pare că se-avântă ființele mitice kinnarele,
    Osândite să trăiască plăcerea eternă, acuplate fără a naște.
    Din loc în loc se întrezăresc condrakantas, prețioasele
    Pietre ce absorb razele de lumină, eliminând picături de apă.
    Undele lacului din apropiere par însângerate de cupele lotușilor roșii.
    Natura parcă valsează în acordurile de Za-zu Pitts.
    *
    Iubito, tu, ca o nimfă, pe cap cu point d’Espagne,
    Cu trupul captiv într-o soquenille, atingi cu piciorul
    Apa râului domolită, încercând să-ți zărești chipul;
    Dar ai trezărit sub fiori: din adâncuri se-aprinde
    Timid pojarul roșu al unui boboc de trandafir smuls de furtună.
    Ești copleșită de un surâs de Sânziană!

     

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5