• Interviu cu Ion Istrate – editor, jurnalist cultural – realizat de profesorii Elizia și Vasile Lefter, Focșani.
•  24 ian. 2024

1.Domnule Director, interviul nostru s-ar putea să pară unul prea apropiat de cel din „La Ac” al Dorinei Rodu. Am pornit de la un adevăr arhicunoscut – cel al oglinzilor paralele. Autorii de interviuri își propun să releve de fiecare dată altă față a celui intervievat. O personalitate culturală nu poate fi dezvăluită doar într-o simplă și unică reflectare.  Noi vom pune accent pe impactul pe care îl are omul de presă culturală asupra cititorilor avizați.
De când datează pasiunea pentru a scrie la ziar?
Nu cred că e o pasiune pornită dintr-un har anume de a scrie pentru o publicație. Interiorul meu, cu adevărat, e muncit mereu să găsească rezolvarea complexelor probleme ale vieții. De mic, am simțit aceasta. Și cum am fost crescut într-o familie unde activitatea concretă era să muncești cu rost, la diferite treburi la care participam, fiindcă nu puteam sta locului să privesc cum tata și mama trebăluiau, mă implicam și eu. Odată, la plivitul grâului de neghină – nu erau încă CAP-urile, eram prin clasa a doua, murmuram niște ,,versuri” proprii, motiv care l-a supărat pe tata și cu asprime mi-a zis: ,,taci și plivește !”. A fost o întâmplare căreia îi atribui o meteahnă, înăbușirea manifestării exterioare a ceea ce gândeam și de aici aceea de a-mi exprima gândul mai ușor scriindu-l. S-a dovedit acest lucru în anii liceului. La orele de clasă nu prea mă repezeam a arăta ce știu, iar când eram numit – scos la lecție – nu prea îmi era confortabil. Îmi ridicam nota, prin extemporale și teze. Abia la bacalaureat mi-am dat seama de potențialul de a mă exprima și trata anumite teme în scris. Dintre cele două subiecte stabilite la teza de Limba și Literatura Română, am ales ,,Dragostea și natura în opera lui Mihai Eminescu”, subiect de sinteză. Am scris tot ce am simțit, mi-am exteriorizat trăirile. Lucrarea mi-a fost apreciată cu nota 9,75. Am fost primul admis la proba scrisă. Dintr-o clasă de 36 absolvenți, au luat Bacalaureatul doar 18, cei care au trecut de teza de la Română și care au optat pentru subiectul Eminescu.  Am ales subiectul fiind sub impresia visului din timpul celor două ore de somn din noapte spre ziua examenului. Se făcea că eram într-o groapă adâncă și nu aveam cum să ies, eram disperat și plângeam! Deodată mi-au apărut niște rădăcini de copac, de care m-am agățat și am ieșit din acel coșmar, pentru că mă trezisem cu lacrimi pe obraz. Până să se afișeze subiectele, aveam în imagine acele rădăcini care conturau, oarecum, chipul lui Eminescu. Dacă optam pentru celălalt subiect „Romanul românesc după 23 August 1944”, nu cred că aș fi avut succesul care a trezit invidia colegilor. De aceea am fondat revista ,,Luceafărul”, ca un demers pornit din recunoștință și respect pentru Eminescu, prin care să atrag și pe alții  pentru a-L omagia și proteja.

2.Începutul are la bază o anume persoană care v-a propulsat?
Pentru a răspunde corect întrebării Dumneavoastră va trebui să recurg la un scurt istoric din viață. Pe la vreo 3-4 ani, nu aveam chip să ies prin curtea casei din cauza unui cocoș alb, care mă ataca și mă fugărea prin toată ograda. La 5 ani, știam deja alfabetul Limbii Române dar și cel rusesc. Se ocupau de treaba aceasta mătușile mele, Adela, sora mamei, care era în clasa a VII-a și Profira, sora tatei, care absolvise o școală primară la Iași. Așa am avut parte și de o dojană severă, când s-a descoperit că pe toate actele oficiale, din caseta de lemn unde se păstrau, erau scrise și semnate cu creionul chimic. Prin clasa a II-a deja citeam cărți pe care le împrumutam zilnic de la biblioteca din sat. „Amintiri din copilărie” – Ion Creangă, m-a inspirat și, la îndemnul mătușilor mele, am scris o poveste ,,Cocoșul alb”, ca amintire și ,,răzbunare” pentru frica pricinuită atunci când mă fugărea prin ogradă. În clasa a V-a am fost ales comandantul unității de pioneri pe școală, când, printre altele, aveam și responsabilitatea de a administra Gazeta de perete a școlii ,,Pionierul”, unde pionierii trebuiau să scrie articole. Colegii mei nu prea se țineau de promisiunile făcute, iar pentru lipsa articolelor ,,proaspete” primeam observații de la comandantul instructor de pioneri, ceea ce mă determina să ,,ajut” colegii fruntași la învățătură și să le scriu articole pentru gazeta de perete. Și, ca să-i obișnuiesc cu scrisul, am inițiat un joc ,,Gazeta de pe gard”, înafara orelor de clasă. Pe gardul din scândură al bisericii din sat am înjghebat o „machetă a publicației” din coceni de porumb, unde afișam articole scrise pe foi de maculator. Școlarilor ,,publiciști” le dădeam premii pentru cele mai bune articole, pe care le selectam pentru a fi puse la gazeta de perete a școlii. Deci, propulsia spre scris pentru public vine de aici, din satul în care m-am născut și am copilărit, la îndemnurile mătușilor mele,  a primului meu învățător – Costache Istrate și a comandantului instructor de pioner – Ana Ungureanu (cred că merită nominalizarea).

 3.Ce vă place mai mult? Să scrieți sau să-i promovați pe alții?
Nu îmi ajunge timpul să scriu cât aș putea și aș vrea. Din când în când ,,paharul se umple” și revarsă și mai scriu câte ceva gânduri despre oamenii, pe care i-am cunoscut și îi cunosc, pe care îi consider că gândesc și realizează lucruri de valoare. Am scris  și despre un vecin al ogrăzii natale, Ghiță Avighenii, care mă ajuta să pun caii în brazdă, atunci când eram nevoit a-l înlocui pe tata de la coarnele plugului. Am scris și despre mătușile mele care m-au învățat să citesc înainte de a merge la școală, am scris și despre primul meu învățător, despre profesorii mei din școala primară și din liceu, am scris și despre personalități ale cotidianului botoșănean și nu m-am oprit aici.

4.Spuneți cititorilor cum s-a produs întâlnirea cu revista „Luceafărul” !
În  viață, am avut o puzderie de încercări pentru a materializa apariția unei publicații, unele reușite, altele nu. Primul proiect angajant și determinant a fost revista de cultură ,,Luceafărul”, idee pornită în 1998, pe când eram director al Centrului de Librării „Luceafărul” .   Pentru aceasta m-am ocupat mai întâi de partea organizatorică, inclusiv protejarea mărcii la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM).  Revista Luceafărul, un demers pentru a respecta și promova simbolul ancestral al creației eminesciene, a fost lansată publicului în ianuarie 2009, la Botoșani. Formatul online este arhivat și păstrat la redacția noastră, dar, precizez, avem atribuit ISSN-ul și este obligatoriu să fie descărcat și arhivat de către Biblioteca Națională a României. Sper că, trebuincios și important, la fel procedează și bibliotecile județene. Formatul tipărit a apărut frecvent, lună de lună, până în anul 2017.
Din 2018, Luceafărul se tipărește în fiecare lună numai pentru arhiva redacției, iar pentru public edităm și tipărim CRESTOMAȚIA– LUCEAFĂRUL, al cărei conținut se adună în urma unei selecții a celor mai valoroase texte publicate pe tot parcursul unui an. Pentru mine Luceafărul este sensul existenței mele. L-am admirat pe cerul înstelat pe când încă nu știam de Eminescu, atunci, când mama și mătușile mele, care aveau grijă de mine până să deslușesc și să scriu alfabetul, apoi, dascălii școlii mi-au dăruit cel mai de preț dar spiritual, acela pe care toți românii îl au – Eminescu.

 5.Colaborarea cu scriitorul Georgică Manole a fost una benefică pentru cultura botoșăneană. Aveți ceva să vă reproșați sau să-i reproșați?
Prof. Georgică Manole a fost primul redactor-șef numit oficial de către patronatul publicației. Meritul Domniei sale este acela că a atras mulți colaboratori care au susținut aparițiile cu articole adecvate demersului pe care l-am inițiat. I-am apreciat perseverența și grija pentru revistă și nicidecum, cândva, nu i-am reproșat ceva. Am comunicările prin poșta electronică cu acele momente regretabile, când din senin, și-a pronunțat ,,demisia”. „Prietenii” apropiați Domniei sale l-au felicitat și, probabil, satisfăcuți că va dispărea Luceafărul. Dar, „contradicția”, ca lege obiectivă a progresului, a fost benefică conținutului și formelor publicistice asociative de a continua demersul enunțat prin Declarația fondatoare a publicației „Luceafărul”. De la nivelul școlăresc s-a trecut la cel adecvat publicațiilor de cultură și educație, ceea ce a atras atât personalități marcante ale culturii de pretutindeni și mai ales un mare număr de abonați/ autentificați prin sistemul online (peste 2.600). Periodic, în Comitetul director al redacției evaluăm nivelul atribuțiilor și responsabilităților în administrarea activităților publicistice ale celor două periodice, „Luceafărul” (formatul online) și „Luceafărul de seară”. Și din acestea, prin selecție atentă a articolelor publicate, edităm anual ,,Crestomația Luceafărul”. Pare ușor!… dar nu e așa…[1]

6.Botoșaniul prin „Luceafărul”, „Luceafărul de seară„ și Editura Agata e un punct luminos în cultura românească. Nominalizați câteva nume de cărturari și cărți care vă sunt aproape și sunt deja valori naționale.
Să amintesc cu grijă că mai întâi a fost editura Agata, fondată în 1994 de către fiul meu, Olimpius Istrate, pe atunci elev la Liceul Pedagogic Botoșani, secția învățători. Devenind student la Facultatea de Științe ale Educației, Universitatea București, mi-a delegat atribuțiile. Apoi, în 1998, a venit ideea unei reviste de cultură și educație, concretizată în faptă în 2009. Luceafărul de seară este un „pui” al Luceafărului[2]. Apare săptămânal numai în formatul tipărit și cuprinde o selecție de articole din cele mai importante și mai valoroase publicate în formatul online.  Revista Luceafărul, încă de la apariție, se bucură de respect și atrage interesul unui areal lărgit în lumea de azi, nu numai local, ci și pe întreg mapamondul. Aș începe cu botoșănenii care au pus umărul la ridicarea Luceafărului, chiar de la începutul primelor idei și propuneri de a apărea, dar, va trebui să-mi arăt admirație, din respect, cum se cuvine unei gazde, și să mulțumesc, în primul rând, profesorilor – scriitori și publiciști vrânceni – Elizia și Vasile Lefter, ardelencei – muzeograf Cosmina Marcela Oltean, ieșenilor – Ion N. Oprea[3], , dr. Teona Scopos, Vasile Filip -, clujenilor – Al. Florin Țene, Titina Țene, dr. Ionuț Țene -, bănățenilor – Ioan Vasiu, Nicolae Vălăreanu Sârbu, bistrițenilor – Mircea Daroși, Vasile Găurean -, bucureștenilor – Mihai Maxim, Ionel Novac, Constantin Nițu, Dragoș Niculescu -, Buzău – Ioan Grădinaru – și, nu la urmă, diaspora, Canada – Lia Ruse[4], Franța – Ionuț Caragea, Italia – Magdalena Bădărău[5], Spania – Cezar Viziniuck și aș putea continua… Botoșănenii sunt devotați cu trup și suflet revistei Luceafărul, mai ales, Olimpius Istrate[6], Diana Maria Aghiorghiesei[7], Lucia Olaru Nenati[8], Georgică Manole[9], Gheorghe Median[10], Teodor Epure[11], Gheorghe Burac[12], Ovidiu Chelaru[13], Dorel Mihai Gaftoneanu[14], Mihai Cornaci[15], Dan Prodan[16], Dorina Rodu[17], Nicolae Iosub[18], Silvia Lazarovici[19], Florin Bălănescu – jurnalist de renume, redactor Radio-Iași, profesorii Alina și Gruia Cojocaru, Romulus Ungureanu[20], nume cunoscute ca scriitori, poeți, monografiști, publiciști și epigramiști.
De scriitori și poeți se impune a avea grijă, precum față de eroii neamului, întru respect și omagiere, pentru că dușmanii nației noastre, încă, nu au astâmpăr și … ,,(…) ne mor poeții din morminte/ când osemintele li-s dezgolite/ de ramolismente critici/ în răstimp și-n contratimp/ frunza stejarului din sicrie/ fluieră a doină/ (…) /prigoniți din oseminte/ la răspântie poeții/ plâng în morminte/ și/ din urcușul care vine/ încă se mai cântă refrene/ o altă doină e-n suspine/ (…).[21]  Pentru aceasta am avut grijă, împreună cu Silvia Lazarovici – biobibliograf, Ana Maria Maluș și Dorina Rodu – redactori, să apară o carte de patrimoniu ”Scriitori și publiciști botoșăneni. Dicționar biobibliografic”, Editura Agata, în ediții actualizate: 2013, 2017, 2018, 2019, 2022; materializată printr-o aducere la o formă cu stil academic, consacrat marilor opere. E o grijă necesară pentru îmbogățirea și actualizarea acestei lucrări, care, acum, e pregătită pentru a o deschide ori de câte ori e nevoie să ne informăm, să ne documentăm, să respectăm și să invocăm aportul scriitorilor botoșăneni la făurirea unui climat social mai propice, mai confortabil vieții noastre.

7.Știu că v-ați implicat cu dăruire în crearea Centrului Cultural. Propunerea noastră de creare a unui monument al cărții eminesciene în central Botoșanilor a fost abandonată?
Cartea deschisă cu versurile din Glosă a lui Eminescu, care să fie amplasată în Botoșani, o genială propunere a Dumneavoastră, domnule profesor Vasile Lefter, nu am reușit încă să-i dăm viață. E complex demersul, dar vom reuși. În schimb, altfel și mult mai amplu, un proiect inițiat și realizat cu finanțări din fondurile europene și ale Primăriei Botoșani s-a dispus amplasarea prin tot orașul, cu început din Centrul Istoric – locul nașterii Poetului, a o sută de pietre decorative, cu versuri din poemul „Luceafărul”. Pietrele sunt amplasate în cea mai atractivă zonă turistică a orașului, și anume, Centrul Istoric, o copie la scară mică a Leipzigului, oraș de secol XIX, continuând cu Pietonalul Teatrului ,,Mihai Eminescu”, Pietonalul Unirii, către parcul „Mihai Eminescu”. În Parcul Mihai Eminescu, cu această ocazie, au mai fost amplasate două grupuri statuare din bronz, în mărimi naturale: ,,Mihai Eminescu și Veronica Micle” și ,,Mihai Eminescu, singuratic”. (Foto, alăturat.)

8.Credeți că oamenii de cultură din orașul binecuvântat de Dumnezeu pot face mai mult pentru păstrarea identității naționale? Ați iubi patria e doar un slogan sau o dovadă de cultivare a mândriei de a fi român?
Să mulțumesc Domnului !… pentru că am reușit să depășesc toate necazurile și neîmplinirile vieții pentru a contura multe lucruri și fapte făcute, pe care mi le-am dorit și, încă, mai am certitudinea că multe voi mai realiza pentru a mă putea mândri că sunt român. Mă refer, aici, că ceea ce însumează rezultatul unei trude de ani de zile are în vedere rezultate palpabile și recunoscute de comunitatea în care trăiesc și, de ce nu, de mai sus, ceea ce numim ,,arealul românesc”. Am avut grijă de  zestrea literară a ținuturilor Botoșanilor, un lucru făcut nu numai pentru prezent, care este, în același timp, un ancoraj al memoriei literare botoșănene pe un tetrapod al viitorului, ca un mijloc de afirmare al conștiinței sociale și al identității noastre. Pentru această mândrie am ca suport: editura Agata, editura Arena Cărții, periodicele culturale Umanistul (2003-2024), revista Vorniceneanul (2009-2017), Luceafărul (Bt- din 2009-), Gazeta din vitrină (2010 – 2013) Luceafărul de seară (din 2020), editarea și publicarea Dicționarului Lazarovici ,,Scriitorii și publiciști botoșăneni”, Societatea de cultură ,,Luceafărul”, Cenaclul literar ,,Din ogor” și, cel mai important demers, Muzeul Scriitorilor Botoșăneni, fondat în 2019.  Această măreață și nobilă misiune nu ar fi putut să revină decât unuia care s-a născut, trăit și educat într-o familie de țărani autentici, într-un sat cu o bogată tradiție cu un modus vivendi românesc – Vornicenii Nordului Moldav. Prin osteneala mea, nu am căutat să scot în evidență caracterul sau poziția socială a părinților mei, a familiei, a dascălilor mei, a scriitorilor și personalităților de cultură, de ieri și de azi, ci am agonisit totul într-un gest de deferență pentru cei pe care îi prețuiesc, de la care am învățat să respect normele vieții sociale, de la cei care cu talent și cu voință s-au aplecat asupra scrisului, ca adevărații dascăli ai condeiului, faptele constituindu-se într-un demers autentic și necesar și nu un apocrif.
Într-o prefață a Dicționarului Lazarovici –„Scriitori și publiciști botoșăneni. Dicționar biobibliografic.”, Silvia Lazarovici, Ed. Agata 2017, am cutezat să afirm că aceasta  este o operă monumentală cu un scop bine definit, o carte făurită ce înfățișează o contabilizare a ,,zestrei literare a ținuturilor Botoșanilor”, care, de fapt, este ,,un ancoraj al memoriei literare botoșănene pe un tetrapod al viitorului”. Prin urmare, acest demers e un mod și un mijloc de afirmare al conștiinței sociale și al identității noastre ca români. Plaiurile botoșănene cu amprenta unei istorii vechi, multimilenară, de la primele civilizații la marii voievozi, sunt bogate în referințe privind marile momente ale istoriei moderne ale țării începând cu Revoluția din 1848, Unirea Principatelor, Războiul de Întregire și Marea Unire din 1918. Regretatul istoric, scriitor și publicist Ionel Bejenaru a evocat în scrierile sale pe cei mai de seamă botoșăneni, care, cu măiestrie, în evocări memorabile, vitejia, jertfa fiilor Botoșanilor aveau să fie surprinse în două remarcabile cărți Fata Moartă – superbă carte ! – a lui Ioan Missir și Prin viroage și coclauri a lui Constantin Gane, veritabile cronici de război, totodată veritabile documente, autorii înșiși, combatanți în linia întâi, în Regimentul 8 Vânători și respectiv 37 Infanterie, ambele botoșănene sau Artur Enășescu, autor al poemelor Cruce albă de mesteacăn şi Riţa țiganca devenite cunoscute romanțe. „Artur Enășescu, cel căruia viața nu i-a fost decât durere, s-a afirmat, în anii războiului nostru de întregire, ca un înflăcărat susținător al unității noastre naționale”.[22]

9.Vă rugăm să ne spuneți ce credeți despre interviurile noastre, „Prin aproape, aproape! Și „Prin departe, aproape!” Vă mulțumim și apreciem strădania dumneavoastră și a colaboratorilor pentru sporirea mândriei de a fi român!
Cum să vă zic, memoria presează și ne atenționează că trebuie să fie respectată ! Acest lucru nu se poate face decât într-o formă organizată, care să nu poată fi pusă la îndoială. Scrisul literar și publicistic sub diferite forme, în speță interviul, e un sistem bine organizat, coerent și consecvent actualizat și adaptat nevoii de a fi valorificat așa cum aici, în cazul acestui laborios proiect ,,Din departe… prin aproape…  aproape”, scrisul ia forma precisă [a memoriei] de păstrare, precum la nivelul conștiinței individuale vorbim despre cristalizarea memoriei. ,,Scrisul înseamnă memorie. Națiile fără memorie sunt damnate să iasă din istorie.”.[23]
Munca Dumneavoastră cu seriozitate și conștiinciozitate, cu abnegație în sine pentru a consacra o operă literară, care nu este doar un mijloc de informare și documentare, este acum perfect răsplătită. Înmănuncherea interviurilor într-o carte, este o operă de importanță majoră, prin faptul că în ea sunt adunate și organizate, într-o formă ireproșabilă, date și argumente referitoare la conturul identității unor personalități de seamă aparținătoare poporului român. Este un ad acta![24]… pentru o contribuție la organizarea memoriei culturale din sfera de influență care vă aparține (familie, prieteni, colegi, elevi, cunoscuți din diferite ocazii), o comunitate care a dat neamului românesc atâtea personalități de valoare. Cartea ce va fi publicată este un [atac] ad ignoratiam![25] Este, înainte de toate, o operă cu valoare de patrimoniu, o remarcabilă și iscusită realizare specifică stilului unui om cu o vastă cultură generată dintr-o profundă și onorabilă experiență de viață, în comparație cu alte interviuri plimbate astăzi prin spațiul public.

Gratitudine,  Doamnei prof. Elizia și domnului prof. Vasile Lefter!

• Note:
• [1] „Este periculos să dai puteri nelimitate unei minți limitate”. (Nikola Tesla)
• [2] www.luceafarul.net
• [3] Ion N. Oprea, Iași – Fondatorul și coordonatorul Cenaclul de la distanță
• [4] Lia Ruse, Canada. S-a înălțat spre Ceruri, 25 ian. 2024
• [5] Scriitor din diaspora; fondator, Asociația culturală Dor de Plai din Tortona, consultant-Biblioteca Civică Tommaso de Ocheda din Tortona, Italia.
• [6] Conf. Univ. Dr. Universitatea București, Facultate de Științe ale educației; Fondator al Revistei Luceafărul și președinte al Consiliului director.
• [7] Prof. de științe ale educație, psihopedagogie; redactor, revista Luceafărul; din 2023, redactor șef.
• [8] Poetă, prozatoare, ziaristă, publicistă, istoric literar, traducătoare. A susținut, cu o largă audiență, numeroase manifestări culturale şi științifice, conferințe, comunicări, prelegeri, expuneri (în special pe teme referitoare la personalitatea lui Eminescu)
• [9] Redactor-șef al Revistei Luceafărul (Bt) în perioada 2009 – 2013.
• [10] Muzeograf, monografist și publicist. A susținut numeroase expuneri, prelegeri pe teme diverse privind identitatea Botoșanilor și personalitatea lui Nicolae Iorga.
• [11] Scriitor, poet, monografist și publicist. Co-fondator și redactor-șef al Revistei Vorniceneanul (2009-2016).
• [12] Monografist, scriitor, eseist, membru de onoare-fondator al Revistei Luceafărul.
• [13] Este fondatorul și președintele Societății Scriitorilor Botoșăneni ,,Mihai Eminescu”.
• [14] Poet, epigramist, cercetător literar, fondator al Societății culturale ,,Steaua Nordului”.
• [15] Fondator și președinte al Secției de numismatică – Biblioteca Județeană ,,Mihai Eminescu”.
• [16] Redactor al Revistei Luceafărul
• [17] Din 2013, redactor al revistei Luceafărul (redactor-șef, 2017-2023).
• [18] Redactor al Revistei Luceafărul, Co-fondator al Muzeului Scriitorilor Botoșăneni.
• [19] Bibibliograf, redactor al Revistei Luceafărul.
• [20] Poet, redactor al Revistei Luceafărul.
• [21] Jan Tristea
• [22] Bejenaru, I., op.cit.
• [23] Vasile Andru, Mistici din Carpați
• [24] Lat.: document de arhivă (la dosar)
• [25] Lat. : incultură,ignoranță