Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

DIN GENEZA MEA ASTRALĂ

Lidia BURDUJA

 

 

 

 

 “DIN GENEZA MEA ASTRALĂ” este titlul volumului de poezii ce-l are drept autor, pe venerabilul scriitor botoşănean, domnul Ovidiu Chelaru. 

Cu deosebită măiestrie, autorul a structurat acest volum în patru capitole care cuprind o paletă cromatică de abordări: de la trăirile proprii versificate în  “MEDITAȚII”,  la  “IUBIRE DE OAMENI ȘI ȚARĂ şi de la NATURA ÎN IMAGINI”, la dublele apeluri ţintite spre  “VITRINA VREMUIRII NOASTRE, cu arbaleta implicării sentimentale şi raţionale.

Volumul cuprinde toate coordonatele spațiului în care a fost creat, respectiv fizico-geografice, istorice, economice, sociale și culturale.

În timpul lecturii, textul cucereşte prin migala de bijutier cu care autorul a dat întrupare gândului înaripat. Cititorul devine martor dornic să pătrundă esenţa, miracolul vieţii, prin efortul de a prinde palpabilul şi chiar inefabilul scrisului unui om care este foarte  aproape de a fi nonagenar. 

Poetul Ovidiu Chelaru scrie conștient, asumat, dedicat, militant, cu sentiment și vibrație, proiectând textul în inimă, acolo unde îl scaldă într-o pledoarie în rime pentru înțelegere deplină. La cei 89 de ani ai săi (La vârsta mea eu nu mă plâng), a trăit şi a scris cât alţii în două vieţi. Are sute de poezii scrise şi zeci de volume lansate. Vitalitatea creatoare a senectuţii, notează adâncimi sufleteşti de nebănuit: patetism, implicare şi însetare de certitudini (De-o viață sunt în căutări/ Fără răspunsuri la-ntrebări.), nevoia de absolut şi revelaţie (Când Dumnezeu mi-a dat ca har,/ Un trup și-o minte încă vie/ Să pot spera la o chindie./ Cât mai frumoasă și cu har/ În prag de-a fi nonagenar“).

Revolta sa, se hrăneşte din bâjbâiala printre amintirile despre lucruri şi sensuri obscure, aproximând marea întâmplare ce va să vie. Poezia este ecoul ce  prelungeşte imaginea poetului peste realitatea despre al cărei final, acesta are un punct de vedere radical. 

La fel ca Augustin Buzura, care spunea: “Visez să mai trăiesc o zi, şi încă o zi, şi încă o zi… Şi să mai scriu o frază, şi încă o frază, şi încă o frază… Şi să pot reciti ceea ce am scris”, poetul Ovidiu Chelaru atenţionează că mai are ceva de spus: “Zadarnic le fac semne / Tacite cu însemne, / Că încă nu-s dispus / S-o  iau înspre apus”, implorând nemurirea: “Ca drept slujitor de carte,/ Rog pe bunul Dumnezeu/ Să amâne a mea moarte./ Să mai scriu o carte, două/ Spre-a trăi și-n veșnicie,” atunci: “Când condeiul s-o toci,/ Voi lua-o pe sub tei/ Cu tenebre pe alei./ Să-mplinesc menirea mea/ De a-nsoți o altă stea,/ Unde sper, fără sobor/ Să devin nemuritor”. 

Iată şi crezul său poetic, puternic ilustrat de următoarele rime: “Cred în mine, cred în toate/ Cât divinul va socoate” că merită: “Pentru harul de a fi/ Scrib menit de zi cu zi,/ Ca să las în urma mea/ Însemnări ce vor avea“ sens pentru cultul cuvintelor, evidenţiind necesitatea însuşirii de către tineri a bogatelor experienţe ale celor ajunşi la senectute (“De aceea cât trăiești/ Să ai grijă de cuvinte,/ Să n-ajungi ca să cerșești/ Mila unor Moaște Sfinte”), potrivit credinţei pe care o împărtăşim cu toţii, că viaţa nu se termină la mormânt. 

Un adevărat testament literar, descoperim în versurile: “Îmi permit încă să scriu/ Pagini multe ce curg viu./ Către-o țintă suverană/ Pentru mine diafană,/ Ca să las spre amintire/ Gândul scris spre pomenire“.

Arta sa poetică este o artă a responsabilității și a mobilizării mulțimilor (“Din păcate, foarte mulți/ Fie tineri sau cărunți,/ Ca oricare muritor/ Uită de menirea lor./ De-a fi demn și muncitor/ Întru toate cu amor,/ Precum Domnu-a poruncit/ Când pe om l-a zămislit”). 

Poezia lui simte nevoia să ne avertizeze, asupra poeziei însăşi: “În poetica modernă/ Pururi ternă și în bernă,/ Are șanse-n univers/ Cât și colbul ce l-ai șters” (”Mai cu seamă-n poezie/ Unde semidocții sunt,/ Prin a lor nimicnicie/ Toți o apă și-un pământ”).

Dispunând de o luciditate demnă de invidiat, poetul Ovidiu Chelaru constată că este un privilegiat al Celui de Sus prin faptul că ceilalţi convivi  mor pe capete, motiv pentru care se răsfaţă scriind zilnic în senectutea sa neliniştită:

 Trendul vieții înspre groapă./ Cu prieteni ce se duc/ De mă lasă ca un cuc,/ Stânjenit și singurel/ Și cu dorul, vai de el.

 Acceptându-şi destinul cu demnitatea varstei: Că doar nimeni nu-i sortit/ De a moșteni pământul,/ Mai degrabă rânduit/ Pentru-a împlini cuvântul, poetul nu face eschivă de la cultul în care a crescut şi s-a format:  Deși clipa ce se-avântă/ Deocamdată  nu mă-ncântă,/ Ca oricare rob creștin/ O aștept în mod divin”.

Brâncuşi spunea: “Am muri dacă am înceta să mai fim copii”. Nu şi autorul volumului în care poezia se subscrie cu inocenţă, sufletului său: Suflet, suflet de copil/ Sunt și astăzi la chindie,/ Deși anii-n mod tiptil/ Au trecut precum se știe.

La intrarea în zodia senectuții, un sentiment general de zădărnicie, pune stăpânire pe oameni, pe lucruri, pe visurile lor. Nu şi pe ale poetului Ovidiu Chelaru, care ne face părtaşi la ele, în versurile: Am iubit și voi iubi/ Cât mi-e dat de-a mai trăi,/ Terra, soarele și luna/ Ce mi-au pus pe cap cununa, / De a fi nonagenar/ Încă teafăr și cu har./ De a scrie și așterne/ Încă tomuri ce vor cerne,/ Gânduri, vise și speranțe/ Care nasc protuberanțe,/ Ca să dăinuie în parte/ Chiar și dincolo de moarte. E poezia de rămas bun faţă de idealurile tinereţii. 

Un prohod discret al dezamăgirii  fără leac într-o lume în care natura devine cu fiecare zi tot mai necunoscută (“Vinovați suntem cu toții/ De-am zvârlit în atmosferă,/ Val de noxe ca netoții/ Într-un veac cât într-o eră”), cititorul fiind nevoit a recunoaşte cu umilinţă, puterea gigantică a lui Cronos: Oare cine poartă vina/ O- ntrebare strict mizeră,/ Că se stinge grav lumina/ Într-un ceas cât într-o eră”).

Dezamăgirea și trauma timpului, lasă urme pe fiecare amintire, mărind suferința şi ieșirea din acesta: O natură decedată/ Și de nimeni asumată,/ Ne întâmpină acum/ Cu cenușă și mult scrum”.

În ultimul capitol, reprezentat de poezia socială, poetul încearcă să ne trezească din somn, deși e conștient de handicapul care s-a încuibat în sânul neamului și l-a făcut să nu mai aibă șira spinării (“Pe o scară cât mai largă/ Cine oară o să spargă,/ Rânduieli ce vând himere/ Pentru mase paupere, De atâta bine-n țară/ Fug românii în afară,/ Pentru un coltuc de pâine/ Să nu moară până mâine, Nu spitale pe măsură/ Nici dotări de anvergură,/ Bolile, în schimb, cu carul/ Se conjugă cu amarul”).

Demnitatea îi dă curajul să-i numească pe uzurpatorii şi măsluitorii de valori cu un spirit critic: 

Pleacă stânga obosită/ Că destul s-a burdușit,/ Vine dreapta hămesită/ Că în conturi a sleit” sau 

Când stânga noastră e în tură/ Dreapta mârâie și-njură,/ Și vice-versa-i tot la fel/ Același jalnic carusel”.

Criza estetică este radiografiată de moralistul poet, cu un spirit de observaţie nuanţat: 

În cultură-i tot la fel/ Toate curg în mod tembel,/ Având grijă de manele/ Și prostie-n toate cele.

Cu sarcasmul înfrânt de vârstă (“Pân’ la ultimul popas/ Doar atât ne-a mai rămas,/ Să trăim în pocăință/ Prin speranță și credință”), poezia sa târzie, amestecă în ea detalii cotidiene ce coexistă în mod tradiţionalist cu limbajul literar.

Rama nevăzută a cărții este poezia presimţirii morţii, paradoxal de optimistă, totuşi.

În poezia domnului Ovidiu Chelaru, poţi trăi cu sufletul cotropit de maladia vremuirii sale  fiindcă  lirica lui este o taină descifrată de vârstă şi de-o mare nobleţe spirituală.

“DIN GENEZA MEA ASTRALĂ” este volumul de fugă în care poetul se ascunde, căutându-se pe sine.

Caracterul său combativ, face din poetul nonagenar un om deosebit astfel că, la finalul lecturii, volumul reactualizează cu succes folclorul înţelepciunii: „Dacă n-ai un bătrân să-ți cumperi!”.

Cartea se remarcă prin distincţie şi prestanţă intelectuală aparte. Gândul frumos pulsează în ea şi naşte speranţa că nu ne vom rătăci de noi, atâta timp cât omenirea mai are ceva bun în ea. Nici că ne vom desprinde de frumuseţile şi valorile ţării noastre, de care suntem legaţi prin rădăcini ancestrale.

Sub umbrela senectuţii, autorul descoperă o filosofie a poeziei, care-i oferă sentimentul optimist ce-l va purta pe mai departe.

Delicateţea demnităţii, cu respingerea oricăror compromisuri, fac din domnul Ovidiu Chelaru, un om al timpului în care gândul scris, rămâne pentru viitorime, un argument de netăgăduit.

Drept pentru care, mă înclin cu veneraţie nonagenarului scriitor şi mă rog Celui de Sus, să ne dea zile să-l sărbătorim la centenar cu o nouă lansare de carte. 

Doamne ajută!

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.615 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5