Din Povești și legende bihorene –
Povestea orașului Ștei – orașul proiectat la Moscova, mai apoi  cu numele Petru Groza
Sursa: Povești și legende bihorene |

             Nu numai blocuri…

Sovieticii au construit orașul Stei în patru ani (1952-1956), transformând sătucul cu nici 200 de case într-un oraș cu 25.000 de locuitori. Au fost ridicate zeci de blocuri și barăci de locuit, un palat administrativ, cinci cinematografe, trei ringuri de dans, două școli, o bază sportivă, restaurant și magazine. Sute de ofițeri sovietici și soldați au ajuns la Stei în toamna anului 1952, după vreo trei ani de inspectare a zonei de echipe de geologi din URSS. Steienii erau cunoscuți în toată depresiunea Beiușului ca fiind cei mai buni cultivatori de varză și castraveți. “Iaca, mă, c-o venit și scartaveții!”- le strigau cumpărătorii din Beiuș, Vașcău, Băița și Arieșeni, unde își vindeau marfa. Porecla de “scartaveți” au purtat-o decenii de-a rândul. Fără pasiuni politice, localnicii se ghidau în viață după principiul “fie ce-o fi, numai să ne lase lumea-n pace”.

                                 A mutit “higheghea Draii”

            Inainte cu vreo două săptămâni de a ajunge rușii la Stei, într-o zi de duminică, pe când oamenii se pregăteau să meargă la biserică, anunțul făcut de toboșarul satului a scos toată suflarea în uliță. Cu o voce gravă, plină de importanță, bărbatul le-a spus consătenilor săi că trebuie să se grăbească să-și adune recoltele de pe câmp, că peste grădinile lor cu zarzavaturi se va construi un “maree oraș”. Vestea a căzut ca un trăsnet pe bieții țărani. Seara, la magazinul din sat care ținea și loc de camin cultural, cel mai renumit lăutar din zona, “highighișul Draia”, n-a mai avut cui să cânte. A încercat două-trei danțuri, a jucat pruncul popii  cu fetele lui Balan, că erau bogătașele satului, apoi tinerii s-au împrăștiat care-ncotro. Seri de-a rândul, oamenii s-au adunat ciorchine pe la porțile caselor ca să întoarcă problema pe toate fețele. Unora nu le prea venea să creadă, iar alții au jurat că nu le vor da rușilor nicio bucată din pământul strămoșilor lor.

                                   Dureroase aduceri aminte…

        Ascuns în pădure… 
Tuturor le erau încă proaspete în minte ororile trăite în timpul ultimului război, când din cauza luptelor care s-au purtat în sat au fost nevoiți să se refugieze prin păduri. “Eu aveam pe atunci vreo opt ani, dar țin minte și acum zilele și nopțile grele petrecute în pădurile din satul Hidisel, unde se refugiaseră și alte familii; cele care aveau vite bune de jug au fugit prin părțile Halmagiului. Satul era plin de soldați ruși care luau tot ce întâlneau, vite, mâncare, băutură, cotrobăind peste tot și nedându-se în lături de la nimic. Spre exemplu l-au împușcat pe Nichita Petris a Hijului pentru că n-a vrut să le dea o găină”, povestește profesorul Ioan Simedre, cel care, în calitate de director a condus mai bine de două decenii destinele vechii școli din Stei. In cumplitul război, profesorul Simedre, acum în etate de 75 ani, și-a pierdut tatîl, el fiind crescut împreună cu cei doi frați ai săi, doar de bunicul său.

                      “Invazia” sau cum se “fabrică” un oraș!

           Cu buldozerele la lucru…
Vestea toboșarului din Stei a devenit certitudine într-o zi însorită de toamnă timpurie a anului 1952, când un tren lung de nu i se vedea capătul s-a oprit în gara de langă grădina Teichi. Și pentru că nu era ora la care trebuia să vină marfarul după buștenii neamțului de la Berger, toți țăranii de pe câmp au lăsat lucrul și au privit ciudata fieratanie. “Au venit rușii cât frunza și iarba. Și au început să coboare din tren, și-au coborît și tot au coborît… până ne-am săturat noi să stăm și să ne tot uităm după ei. Au descărcat scânduri și materiale de construcție pe care le-au cărat la marginea grădinilor cu varza din Tiguleasca, în Belgeasca, cum îi spuneam noi, cam pe unde se află acum unitatea de pompieri și și-au ridicat acolo un fel de  orașel din barăci. In acelaș timp , pe drum, în sat au intrat o gramadă de mașini de armată cu specialiști sovietici, care veniseră cu avionul până la Oradea, și imediat s-au apucat de lucru. Chiar de-a doua zi, au băgat buldozerele în haturile noastre și au început lucrările din mai multe părți deodată. Bieții săteni s-au trezit cu toate zarzavaturile și culturile pline de scânduri și cărămiz își amintește profesorul Simedre.

                                           Orgii bahice și uraniu

           Restaurantul – unul dintre Saloane
Prima grijă a elitei sovietice care venise la Stei a fost să-și construiască un local select chiar în centru viitorului oraș. Restaurantul “Ardealul”, ridicat înaintea blocurilor de locuit, a fost păzit în toți cei zece ani cât a durat ocupația sovietică, de soldați înarmați. In timp ce elita rusească chefuia până în zori, sute de mii de tone de uraniu de la Băița au luat drumul Moscovei. Rușii erau al dracului de rezistenți la băutură, spun azi localnicii. Pentru aceeași elită au fost construite blocuri cu două nivele pe strada Lenin, unde era interzisă circulația pentru a nu deranja. A urmat o bază sportivă și magazine exclusiviste, la care aveau acces doar cetățenii ruși. Pentru cei mai mulți locuitori au fost construite blocuri de tip KD (cu pereți de panouri) și locuințe de tip BW (căsuțe verzi de inspirație nemțească), pe fostele străzi –  Fruntașilor, Tineretului, Sportului, Eminescu etc. Tot in acea perioadă s-au construit blocurile vechi (cu două etaje) din cartierul Petrileni. In întregul său, orașul Stei a fost proiectat la Moscova, de aceea străzile au o formă unică în țară, sunt paralele și deosebit de lungi. In 1952, când rușii au început să exploateze în Munții Apuseni și să construiască orașul Stei, Departametul Uraniului funcționa sub conducerea româno-sovietică cu titulatura “Sovrom-Kwartit”. Zăcământul de uraniu de la Băița se afla aproape de suprafață. Pentru extracția și transportul minereului rușii au folosit toate mijloacele posibile, tren, avion, mașini, au angajat peste 20.000 mineri și au folosit aproximativ 10.000 de soldați. Materialul de la Băița se transporta cu mașini de mare tonaj la Stei, unde era prelucrat în trei mori, apoi se ambala în cisterne speciale și se expedia cu vagoanele prin Halmeu. Zilnic plecau câte două-trei garnituri de tren. Rocile care aveau un conținut foarte mare de uraniu erau transportate cu avionul de pe aeroportul amenajat pe un deal în partea estică a orașului Stei. Potrivit datelor statistice în cei 10 ani rușii au dus de la Băița peste 300.000 tone de uraniu de cea mai bună calitate. Cu această cantitate de minereu, reactorul de la Cernavodă ar putea funcționa 300 de ani. In 1960 rușii au părăsit Steiul și bazinul minier.

                          Statele de plată, semnate la cârciumă

              La Stei, orașul foștilor mineri de uraniu…
Atrași de mirajul câștigului, la Stei au ajuns peste 17.000 oameni din toate colțurile țării. Mulți dintre noii veniți au ales să rămână. Cu toate că minerii erau bine plătiți, au fost puțini aceia care au reușit să-și încropeze câte o gospodărie mai răsărită. “Aproape toți cei care au lucrat la mină își lăsau salariile la birturi. Cum ieseau din șut intrau direct în cârciumă și ajungeau acasă doar ținându-se de garduri” își amintește unul din cei mai vechi cârciumari din oraș. După plecarea rușilor mina a intrat în regim de exploatare strict secretă. In urmă cu 10 ani exploatarea uraniului a încetat și prin hotărâre de guvern în anul 2000 s-a transformat în Depozit Național de Materiale Radioactive. Singura activitate care a rămas în sistem privat a fost extragerea molibdenului. Din cei 6000 de mineri care lucrau în mină, mai semnează statele doar 25 de persoane.

                        Soarta orașului Stei in prezent.

              În mina, cu 400 de mineri morți…
Soarta urbei se află acum în mâinile generației născută odată cu orașul. Ex-ministrul Vasile Blaga a reușit să repare o parte din abuzurile rușilor. Prin decizia Prefecturii Bihor nr. 210 din 5 iunie 1991, semnată de Blaga în calitate de prefect, cultivatorii de “scartaveți” expropriați au fost despăgubiți sau și-au primit terenurile înapoi. Oamenii de afaceri Ioan și Viorel Micula au cumpărat aproape toate obiectivele construite de ruși, fabrici, depozite, magazine, localuri. In prezent, trei sferturi din populația activă a orașului lucrează la firmele fraților Micula, iar ceilalți așteaptă să prindă și ei un loc de muncă. La Băița, liderul ortacilor, Alexandru Istoc,  se chinuie de unul singur să întrețină încă vie flacăra unui lămpaș minier gata să  se stingă.
Printr-un decret în ianuarie 1956, satul Stei devine oraș. Doi ani mai tarziu, în 1958, guvernul Gheorghe Gheorghiu-Dej îi dă numele de “Doctor Petru Groza” iar în 1996 revine la vechea denumire, “Stei”.

Fostele mine de uraniu în repaus…

 Consemnări după o monografie semnată de Mariana Gavrila, postată în Antologii 16 august 2022 de Ion N. Oprea, Iași.