Autor: © Ionuț ȚENE
Foto: Ionuț Țene; © Ionuț Țene (Arhiva personală), Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.
Agata ® 1994 – 2024 ; Format Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Consider că ar trebui rescrisă istoria bisericii ortodoxe din Țările Române pentru secolele XV și XVIII. Sprijinirea bisericilor ortodoxe din Balcani, aflate sub stăpânirea imperiului otoman, de către domnii Țării Românești și Moldovei, nu trebuie pusă doar pe seama unor interese de sprijin reciproc pan-ortodoxe sau intra-ortodoxe, ci și pe anumite conotații cu referințe etnico-religioase românești. Este de subliniat cum domnii românii finanțau nu numai mănăstirile din Sfântul Munte Athos, ci și lăcașurile din nordul Greciei, afirmându-și notorietatea pe linia tradiției bizantine și confirmându-se, altfel, teoriei ”Bizanț după Bizanț” a istoricului Nicolae Iorga. De remarcat sunt daniile și privilegiile consfințite prin hrisoave de către domnii Țărilor Române către mănăstirile din Epir, Ianina sau Tesalia, care paradoxal nu erau grecești, deși așa erau considerate în imaginarul colectiv de documentele și hronicele epocii, ci lăcașuri sfinte ale valahilor autohtoni. Această populație românească era răspândită pe teritoriul Greciei de azi, teritoriul fiind sub stăpânirea Turciei în evul mediu și în zorii epocii moderne. Legăturile Bisericii românești cu celelalte Biserici Ortodoxe au fost întotdeauna strânse și pot fi urmărite chiar din primele veacuri creștine. Contactele bisericești ale Țării Românești și ale Moldovei cu Patriarhia ecumenică s-au întrerupt brutal după 1453, anul căderii Constantinopolului sub turci. Acestea legături s-au reluat abia în primul deceniu al secolului al XVI-lea prin religie. Locul politic și religios lăsat gol a fost preluat de domnitorii români ca o moștenire a Bizanțului imperial. Voievozii noștri au devenit de fapt patronii spirituali și materiali ai bisericilor ortodoxe din Balcani și, bineînțeles, ai Patriarhiei Ecumenice. Domnitorii români și-au preluat rolul de protectori reali ai mănăstirilor și bisericilor ortodoxe din zonele geografice locuite de valahi din Grecia istorică. Toate aceste interferențe religioase au dus spre un sprijin mutual reciproc între românii din sudul Dunării și cei din nordul fluviului. Spre exemplu, mănăstirea lui Ghiorma banul sau „a grecilor” din București (ctitorul a fost un epirot, posibil vlah) a fost închinată Episcopiei din Pogoniani din Epir. Mănăstirea Valea, din părțile Argeșului, ctitoria lui Radu Paisie din prima jumătate a secolului al XVI-lea, deținătoare a mai multor moșii, a fost închinată mănăstirii Gura din aceeași eparhie epirotă. Astfel, mănăstirile Bradu, în părțile Buzăului, și Codreni, în județul Ilfov, erau închinate la mănăstirea Molivdoskepastu, în apropiere de Dipalița, în aceeași eparhie – mănăstirea respectivă primise și o subvenție anuală de 3.000 de aspri din partea lui Radu Mihnea al Țării Românești. Conexiunea intra-ortodoxă dintre românii ortodocși din Grecia și Țările Române a funcționat secole de-a rândul. Alte mănăstiri românești erau închinate celor din eparhia Ianina, tot în Epir. De pildă, mănăstirii Sfinții Părinți, lângă Zița în Epir, fiind închinate mănăstirile Sărindar (sau a „Coconilor”) din București (zona de azi a Casei Armatei), deținând peste 30 de moșii și Mislea din județul Prahova, ctitoria lui Radu Paisie, tot cu un număr însemnat de moșii. După 1689 mănăstirea Sfinților Părinți a fost declarată stavropighie a Patriarhiei ecumenice, ajungând în această situație și cele două metocuri românești. Mănăstirea Sf. Ioan cel Mare din București – pe locul clădirii C.E.C. – (rezidită de Constantin Brâncoveanu, sec. XVII/XVIII) era închinată la mănăstirea Sf. Prooroc Ilie, situată tot în apropiere de Zița, acestea au devenit și ele „stavropighii” patriarhale. Menționez că mănăstirea Băbeni, lângă Râmnicu Sărat, împreună cu metocul ei, schitul Bordești, erau închinate la mănăstirea Vellas, în apropiere de orașul cu același nume, în eparhia Ianina, iar mănăstirea Dedulești, în aceeași regiune a Râmnicului Sărat, era închinată la mănăstirea Sfinții Apostoli din Kațika, sat lângă Ianina, așa cum remarca marele istoric al bisericii noastre Mircea Păcurariu. Alte două mănăstiri din Epir, Sosinu și Brodetsi, deși nu aveau metocuri la români, s-au bucurat de ajutoare din partea domnilor români ca Neagoe Basarab, Șerban Cantacuzino sau Constantin Brâncoveanu. De asemenea, mănăstirii Mavromol din Epir îi era închinată ctitoria cu același nume din Galați a lui Constantin Duca, din 1700-1703. Alte câteva biserici și mănăstiri din Ianina și împrejurimi erau ctitorite de vlahii din Epir. De pildă, mănăstirea Sfinții Apostoli din Dipalița era ctitoria fraților Panu Arsenie și Teodor, iar mănăstirea Sosinu era ridicată de un negustor „din Valahia” Ioan Simota și frații săi Chiriță și Emanoil. Mănăstirea Vlasiu, fostă în munții Pindului (districtul Cardița), era o ctitorie a vlahilor tesalioți Gheorghe slugerul cu soția sa Cherața și fiul lor Constantin postelnicul, amândoi cu slujbe în Moldova, în timpul lui Vasile Lupu (se păstrează și portretele lor votive, în frescă). În 1624, Radu Mihnea, pe atunci domn în Moldova, închina mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Sozopole, ctitoria lui Aron Vodă din Iași, dar după șase ani Alexandru Coconul o închina mănăstirii Sfântul Ioan din insula Halki. Amintesc și de mănăstirea Hlincea care a fost închinată de Vasile Lupu celei din Arghirocastro, astăzi în Albania. Mănăstirea Sfântul Ioan din Focșani, ctitoria lui Grigorie Ghica Vodă, a fost închinată mănăstirii Sfânta Anastasia de lângă Tesalonic. Toți acești călugări ”greci” erau de fapt valahi din Grecia. Un alt cărturar ”grec” care a trăit mult timp la români a fost mitropolitul titular Matei al Mirelor, originar din Pogoniana, din Epir, cu studii la Constantinopol. El a fost protosinghel al Patriarhiei. A îndeplinit importante misiuni la Moscova, apoi la Lvov, unde a fost trimis să întărească în credință pe ortodocși, în urma actului de unire cu Roma, săvârșit la Brest. În 1605 a fost ridicat la treapta de mitropolit titular al Mirelor Lichiei, după care a venit în Țara Românească, dându-i-se egumenia mănăstirii Dealu (1609). A rămas la Dealu până la moarte (1624). De multe ori a fost însărcinat de domnii țării să judece anumite procese sau să facă unele cercetări, mai ales în probleme de proprietate. Mănăstirile din Ianina au beneficiat de sprijinul românilor, mai ales datorită mitropolitului Dositei Filitti (1734-1826).

Subliniez că mănăstirea Stavropoleos din București, ctitoria călugărului Ioanichie din Ostanița Epirului, devenit mitropolit titular, beneficiara unor danii oferite de mai mulți domni fanarioți și boieri, era închinată mănăstirii Gura din Ostanița (zona valahilor din Grecia). În ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea s-au tipărit mai multe cărți cu caracter laic, cele mai multe în „noua tipografie de la Izvorul tămăduirii de la Cișmea”: ”Mic manual de legi, al lui Alexandru Ipsilanti”, în grecește și românește (1780), ”Abecedarul mare” (1783), ”Descrierea Valahiei”, tradusă după lucrarea în limba franceză a generalului Bauer (1789). În acele epoci Biserica ținea și de școală și de propagandă etnico-religioasă. Meșterii care au îndreptat și tipărit ultimele două cărți erau Nicolae și Ioan Lazăr din Ianina, desigur vlahi din Epir. Revenind la domnul Vasile Lupu al Moldovei, acesta a fost un ctitor de mănăstiri ortodoxe în Balcani și un om puternic care înscăuna proprii săi patriarhi pe scaunul de la Constantinopol. În septembrie 1644, Partenie I cel Bătrân a fost înlăturat din scaun și înlocuit cu Partenie II zis cel Tânăr, cu concursul lui Vasile Lupu. În octombrie 1646, acest Partenie II a fost înlăturat din scaun tot prin Vasile Lupu, care i-a plătit și datoriile făcute în cei doi ani de păstorire. De aceea, Nicolae Iorga scria: ”Orânduitor al întregii vieți ortodoxe, supraveghetor al ei de fiecare clipă, răsplătitor darnic, dar și pedepsitor fără cruțare, făcător și răsturnător de patriarhi, găzduitor al fruntașilor Bisercii răsăritene, convocator de sinoade și îndreptător al credinței prin hotărârile acestor adunări ținute în umbra lui, Vasile Vodă merită un loc mare în istoria întregii lumi ortodoxe”. (Nicolae Iorga, Vasile Lupu ca următor al împăraților de răsărit, 1913. p. 207 și Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981). De ce făceau domnii români astfel de danii dincolo de aspectul religios acestor zone geografice sud-dunărene? Răspunsul ni-l oferă marele istoric Nicolae Iorga.

Unul dintre cei mai mari istorici români, Nicolae Iorga a publicat la București o carte în anul 1914, intitulată ”Fundațiunile domnilor români în Epir”, carte apărută sub egida Academiei Române. În realitate studiul este un extras din Analele Academiei Române, Seria II – Tom XXXVI. Memoriile secțiunii istorice și tipărite la Librăriile Socec & Comp. și C. Sfetea. Acest studiu, ca mai toate cele legate de valahi scrise de istoricii români nu au mai fost reeditate, iar cercetarea marelui istoric a rămas astfel ignorată de istoriografia română. Nicolae Iorga dezvoltă în acest studiu o teorie extrem de originală și interesantă. El consideră că marii noștri domnitori de la București sau Iași între secolele XVI și XVIII au finanțat și sprijinit lăcașurile de cult ortodoxe din Epir și Tesalia aflate sub stăpânirea imperiului turcesc de religie musulmană, nu numai datorită unor interese pan-ortodox și de sprijin reciproc intra-ortodox, ci mai ales pentru că erau biserici și mănăstiri ortodoxe în care viețuiau și se rugau localnicii valahi, denumiți, mai târziu, în secolul XIX cu etnonimul de aromâni. Domnitorii români ai Moldovei și Țării Românești ajutau cu bani, danii bogate, dar și cu podoabe sfinte, veșminte lăcașurile din Epir și Tesalia pentru a menține flacăra ortodoxiei printre valahii trăitori pe pământurile grecești ocupate de turci. Inclusiv domnii au închinat mănăstiri din țară pentru a sprijini aceste lăcașuri ortodoxe cu viețuitori români. De asemenea, se sprijinea cu tipografii și tipărituri de cult pentru acești călugări valahi. Mănăstiri din Tesalia și Macedonia erau sprijinite de domnul Neagoe Basarab, care dona spre exemplu mănăstirii Sf. Ilie de lângă Pogdoriana Epirului 300 lei pe an în 1513. Mănăstirea Vlatadon din Salonic pe 15 februarie 1587 primește ajutorul de la domnul Mihnea cel Rău, care se milostea și de călugării de la Meteore, posibil viețuitori valahi. Aceste Legături cu Epirul erau vechi, încă din vremea lui Mircea Ciobanul și a doamnei Chiajna, din secolul XVI. Un personaj localnic reprezentativ ca Apostol Tzigaras era unul dintre ctitorii de lăcașuri ortodoxe în Ioanina și Epir. El a fost un mecena al românilor din Epir și înrudit cu casa domnească de la București. În acele timpuri post-medievale domnii români aveau legături frecvente cu Veneția care făcea comerț în acest areal al valahilor balcanici. Lăcașurile vlahe din Ianina aveau posesiuni în Țara Românească, ca Biserica Sfinților Părinți a lui Matei Basarab, care astăzi nu mai există. De la Ianina era și tipograful lui Vodă Mavrogheni, Nicolae Lazaru. Ianina valahă dădea țării chiar un mitropolit, pe Dositei Filittis. Acesta fusese călugăr la mănăstirea închinată Sf. Ioan, în care într-un panegiric despre el se amintea ”la 1769 că vechiul rege Pir și coloniile cari în părțile Ipirului s-au tras preste câteva vreme din neamul nostru” românesc. Toate aceste legături strânse cu Tesalia, Epir sau Macedonia nu erau întâmplătoare și nu numai religioase, ci reprezentau conexiuni etnico-culturale intra-românești. (Nicolae Iorga, Fundațiunile domnilor români în Epir, 1914, București, pp. 3-20). Mitropolitul Dositei fuge la Brașov fiind urmărit de inamici și lasă 2000 lei pentru școala din Pogoniana unde învățau valahii. Mănăstirea Sf. Ioan din Pogoniana a devenit un focar de cultură românească în Balcani, de aici vine familia Pepano, devenită în țară Pană, apropiată de familia domnească a Cantacuzinilor, iar domnul Constantin Brâncoveanu îi trimitea 3000 lei pe an. Mitropoliții de Pogoniana veneau des în Țările Române, iar un poetul originar de aici Mitrofan Gregoras a devenit ”poet de curte” la domnul Nicolae Mavrocordat murind la București în 1730. Din Macedonia și Kastoria veneau călugări ”greci”, de fapt Valhi, care au devenit cărturari la curțile domnești, vezi și pe Gheorghe Castriotul care a făcut negocierile de pace între ruși și țarul Petru la 1711. La 1760 un călător englez nu se sfia să spună că Atena avea un episcop valah din părțile macedonene sau a Tesaliei. Un document de la 1704 emis de un mare comis din Țara Românească vorbea de nenorocirile creștinilor ortodocși din ”neamul nostru” (valah), din ”Dacia Ripena” (Ripensis), adică din Kastoria și Moscopole datorită împilării turcești. Exista clar în epocă o conștiință de neam românească la românii nord-dunăreni și sud-dunăreni, care se susținea prin specificul și tehnicile de ajutorare ale epocii: danii religioase și tipografii pentru cărți de cult și nu numai. (Nicolae Iorga, op. cit. 21-25). Studiul lui Nicolae Iorga cuprinde numeroase de astfel de exemple de danii și hrisoave care atestau legătura dintre Țările Române și frații valahi din Epir sau Tesalia. Nicolae Iorga își încheia profetic studiul scris la 1914: ”Timp de mai multe veacuri, o țară de săraci muncitori ai pământului a sprijinit, pe lângă sarcina păstrării neamului său și aceea a înfruntării primejdiilor ce veniau asupra Apusului harnic și înfloritor, pe lângă misiunea de a mijloci cultural și politic între Răsărit și Apus, pe lângă adăpostirea învățăturii ortodoxe, și întreagă acea vieață mănăstirească a grecilor, din care apoi a răsărit idealul lor de regenerare în vremile contemporane.” (Nicolae Iorga, op. cit., p.26). Sprijinul religios era de fapt un model și un instrument specific de susținere al acelor timpuri, singurul posibil și mai ales eficace de a întreține flacăra aprinsă a credinței ”neamului nostru” și a limbii române în ținuturile ”grecești” controlate de turci și în fața ofensivei naționalismului elen. 

Ionuț Țene